Traversarea deșertului post-comunist nu s-a încheiat. Spectrele trecutului ne urmăresc și n-au fost deplin exorcizate. E bine, cred, să identificăm corect sursa cangrenei sociale românești.

Să ne amintim așadar cum, o jumătate de veac, negând puterea spiritului de-a crea liber, comunismul a încătuşat orice sentiment nobil – cum ar fi admiraţia pentru trecut (anulată de mitul progresului) sau respectul pentru aristocraţie (definită drept clasă exploatatoare).

Doctrina materialistă i-a orbit pe apostolii leninismului. Exegeții marxiști nu puteau înțelege de ce originile paupere şi ţărăneşti ale lui Brâncuşi nu l-au împiedicat să strălucească pe tot firmamentul lumii civilizate. Rămaşi fără boieri, dascăli, artiști, virtuozi, meseriaşi sau profesionişti, am descoperit sub comunism lucrul de mântuială şi aflarea în treabă ca politică de Stat (pentru a-l cita pe Ţuţea). Criteriul cantitativ a îngropat atenţia pentru calitate. Anularea dreptului la proprietate privată a demotivat milioane de oameni, mânaţi între 1947 şi 1989 doar de instinctul supravieţuirii.

Să nu uităm vreodată că, după instalarea tancurilor sovietice, bolşevicii autohtoni şi-au început dezmăţul ideologic prin arestarea multor membri ai Academiei Române (cum ar fi istoricii Alexandru Lapedatu sau Gh. Brătianu), sfârşind patetic prin numirea ca Ministru de Interne a unui Emil Bobu şi prin declararea Elenei Ceaușescu drept savant de „renume mondial”. Istoria imposturii a continuat în tranziție, propulsînd o legiune de minți mărunte la rangul de „experți atotştiutori” în platourile de televiziune.

Curmarea violentă a tradiţiilor interbelice a avut implicaţii grave asupra învăţământului românesc. Consecinţele se văd şi astăzi, când un Ministru al Educaţiei face o pletoră de greşeli gramaticale într-un document de cinci pagini. Da, avem individualităţi de excepţie atrase de marile uni