Îl recitesc pe Caragiale cu privirea bifurcată: spre text şi spre realitatea din jur. În lumea noastră plină de Caţavenci, Brânzoveneş ti, Farfuridi, Dandanache, Venturiano sau Conu Leonida, parcă nu-ţi mai vine să râzi de „mofturile” de acum un secol fără să le sancţionezi pe cele de astăzi.

Îl consider, prin urmare, pe Ion Luca Caragiale cel mai mare prozator din literatura contemporană.

Într-o clasificare maniheistă efectuată cu o sută de ani în urmă, G. Ibrăileanu împărţea opera caragialiană în trei perioade: a comediilor îndreptate împotriva liberalismului; a Năpastei şi a nuvelelor Făclia de Paşti (sic!) şi Păcat; a Momentelor în care „satirizează mahalaua, produs al liberalismului”. Numai că I.L. Caragiale nu a satirizat în momente şi schiţe doar aspectul mahalagesc, ci specificul lumii întregi care, iată, se proiectează pe ecranul lumii de azi. De aceea şi înclin, la re-lectura scrierilor sale, spre proză. Poate şi pentru că – simultan cu infiltrarea personajelor ridicole printre contemporani – limbajul comediilor a devenit veritabil jargon de sorginte livrescă. Câţi dintre noi nu apelăm, în dialogul cotidian, la replicile caţavencilor spre a ironiza moravuri actuale? „Curat murdar!... coane Fănică”.

Momentul maturităţii artistice, al afirmării stilului caragialian (in)imitabil se leagă de colaborarea la „Convorbiri literare” şi, mai cu seamă, implicarea redacţională de la gazeta „Moftul român”, în prima serie din 1893. Ironia şi spiritul ludic sunt afirmate programatic într-un parodic studiu mitologic din această gazetă (intitulat ca atare: Moftul – Studiu de mitologie populară), unde Caragiale inventează o istorie întreagă a conceptului, începând cu magul Tinichea şi dervişul Ceacşir. „Moftul” apare personificat într-un demon cu trei capete (Minciuna, Bârfirea şi Zavistia) care se transformă, istoric, într-un adevărat cult, într