Caragiale, creatorul unei lumi – şi, chiar dacă cinic, nu şi judecă torul ei – şi, simultan, contemplatorul ei ghiduş, interogativ, tiranic, satisfăcut de sine, chiar fascinat de posibilităţile multiple de a glisa virtualul în act şi contextul în text, perifericul în miez.

Maestru în arta probabilităţilor, fără să joace, însă, zaruri – la drept vorbind, îi place mai degrabă să joace şah („la ziua Mea, aş sta acasă să joc şah cu nepotu-meu şi nepoată- mea – presupunînd că aş avea un nepot şi o nepoată”, citim în Politica. Afară de parada oficială...) –, I.L. Caragiale construieşte cu ingeniozitate, cu rigoare, muzical şi geometric, în relief (textele lui sînt arhitecturi), chiar dacă în lumea ficţiunilor totul pare supus hazardului. Şi, construind, explorează – nu în realitate (nu în realitatea socială, politică, morală), ci în fiinţă. Interoghează, de fapt, asupra fiinţei, chit că în prim plan se situează, exhibată uneori, arta sa de magistru în arhitectura textului. Textul devenit lume.

Caragiale e atras, aşadar, de abisalitatea textului şi deopotrivă a lumii, iar lumea pe care o construieşte e animată de o zonă dacă nu misterioasă, cel puţin necunoscută. Prin urmare, pe de o parte omul, un abis pentru care Caragiale caută, de fapt, chei (deşi căutarea e mai degrabă mimare a căutării); pe de altă parte, textul, pentru care Caragiale propune chei.

Aşadar, un alt Caragiale – foarte viu, cu rădăcinile în sensibilitatea contemporană, a cărui problematică depăşeşte imediatul (plasat aici, opera ar fi rămas finalmente o piesă de muzeu, chiar dacă exponatele se mai găsesc în lumea din jur) – care înregistrează forme, asemenea „ochiului” din Moşii. Tablă de materii, pentru a spune, finalmente, „Criză teribilă, monşer!”. Căci în spatele materiei nu se află o transcendenţă. În spatele materiei se află Nimicul. Caragiale construieşte, în fond, o on