Caragiale a înţeles cel mai bine firea noastră, a observat Ralea din 1935, chiar şi pe „românul care nu-şi pierde cumpătul în faţa crizei”.

E bine să-l reciteşti pe Caragiale şi… mâine, să descifrezi moravurile publice, politice şi sociale, îndeosebi, moravuri care crezi că sunt ale zilelor noastre şi, când colo, ele se aseamănă celor din vremea lui Caragiale, demult: trădare, demagogie, politicianism, corupţie, minciună, parvenitism (care se pare că intră în „specificul nostru naţional”). De altfel, mie asta-mi place la Caragiale, publicist remarcabil (nu întâmplător i se reproşează că a transferat stilul gazetăresc în literatura lui, în proză sau teatru): că a luat lucrurile aşa cum erau, nu cum i-ar fi plăcut să fie. Adică n-a dorit să fie românul altfel decât era, neamţ de exemplu (e drept, ca o ironie a sorţii, până la urmă s-a săturat atât de hazul românilor, încât a emigrat la Berlin, „deşi nu ştia nemţeşte mai deloc”, unde a suferit de izolare şi singurătate; datorită influenţei lui Maiorescu, junimiştii de frunte veniţi la Bucureşti au preferat, din Apus, Germania, nu Franţa; degeaba s-a despărţit Caragiale de Maiorescu). Caracterul românilor e dat de gol la Caragiale şi prin limba română pe care o stăpânea la perfecţie (inclusiv pe cea orală), intuitiv. Caragiale „avea simţământ de limbă română”, scria Slavici. Cred că se identifica în amănunt cu psihologia personajelor sale, era şi el un român ca toţi românii „de la graniţele de imperii” (cu sânge amestecat; a fost acuzat că a fost un fanariot ingrat care ne-a denigrat; dar el ironiza mediocritatea, fără graniţe la toate naţiile) – cu un plus de spirit lejer oriental-meridional-balcanic (îi plăcea latura confortabilă a vieţii, cum observa Călinescu, să nu se omoare cu firea), în care şi aspectele tragice ale destinului, în particular, dacă apar, eşuează în comic. Las la o parte faptul că a fost