Iar a comis-o dl Emil Boroghină! Chiar dacă i-a decavat bugetul festivalului, l-a adus din nou la Craiova pe Bob Wilson, de data asta împreună cu Berliner Ensemble, cu un spectacol extraordinar, pe douăzeci și cinci de sonete ale lui Shakespeare, care a avut premiera exact acum trei ani. Spectacolul merge pe linia cunoscută a lui Bob Wilson: extrem de formal, expresionism pur, de o plasticitate uluitoare, cu scene decupate parcă din fabuloase tablouri de Magritte, obiecte și personaje fantastice în poziții nefirești, suspendate sau în echilibru fragil, zgomote și muzică interpretată live, toți actorii cu lavalieră, precizie tehnică de neimaginat, hieratism, pantomimă, poze, grimase, miș­care lentisimă perfect sincronizată cu sunetul, lumini în culori artificiale, imagine care niciodată nu ilustrează, ci comentează, contrapunctează textul (am mai spus-o: da, Wilson e manierist, se repetă – dar ce manieră!). O mulțime de personaje androgine cu fețele vopsite, cu trăsături exagerate, costumate fastuos, populează scena inundată în lumini ireale. Doar că aproape nici unul nu e ce pare a fi. Cupidon e burtos bine (dar se mișcă extraordinar), Doamna în negru seamănă cu o divinitate a fertilității, cu șoldurile uriașe, regina Elisabeta e un bătrîn care se sprijină în baston (Jürgen Holtz), Shakespeare însuși e jucat de o actriță foarte în vîrstă (Inge Keller, 89 de ani), care are nevoie să fie susținută pe scenă cînd nu stă pe scaun. Cei trei actori bătrîni – care nu-și ascund, ba dimpotrivă, vîrsta – au voci și prezență scenică impresionante, tulburătoare. Totul e inversat, totul e așa cum nu te-ai aștepta: versurile de dragoste cele mai avîntate sau sfîșietoare sînt rostite și de actorii cei mai bătrîni și sună minunat. Iar sonetele sună perfect în limba germană. E drept, pentru spectatorul necunoscător al limbii germane sau al englezei vechi, nu e ușor de urmărit tra