Nu cunosc, când scriu această prefaţă la numărul României literare consacrat dublei aniversări a lui Caragiale, conţinutul textelor care ne-au fost încredinţate şi pentru care le mulţumesc colaboratorilor noştri. Nici cum îl citesc ei pe autorul Scrisorii pierdute şi al Momentelor. Mi-am putut face o oarecare idee din câteva cărţi şi studii recente despre evoluţia percepţiei critice asupra prozatorului şi dramaturgului. Şi am eu însumi una, pe care o voi rezuma în continuare. Pe larg, ea poate fi găsită în Istoria critică.

Trei au fost etapele istorice ale receptării lui Caragiale. Prima, în timpul vieţii şi în deceniile imediat următoare, a văzut în scriitor un critic puţintel cinic al epocii sale, lipsit de entuziasmul naţional al contemporanului său, Eminescu, şi atât de ataşat de zugrăvirea realităţii sociale şi morale a României lui Carol I, încât nu putea să nu cadă în desuetudine o dată cu schimbarea la faţă a ţării după Primul Război. De această părere erau Lovinescu şi Zarifopol, din a doua generaţie critică maioresciană. În anii ’30, Nicolae Davidescu îl socotea pe Caragiale ultimul descendent fanariot. Respingerea căpăta o bază ideologică: naţionalismul. Replica a venit de la următoarea generaţie maioresciană. Cioculescu a formulat-o cel dintâi în articolul Detractorii lui Caragiale din 1935, urmat de Călinescu şi Streinu. Valabilitatea operei, dincolo de tabloul social şi politic, a afirmat- o cel mai net Paleologu în anii 1970, remarcând că descrierea dezbaterilor pentru Constituantă din Scrisoarea pierdută reprezintă, în fond, o imagine impecabilă a parlamentarismului din toate timpurile. Dintr-un scriitor local şi tributar epocii, Caragiale a devenit unul universal, iar critica lui n-a mai supărat pe nimeni.

Odată consumat sociologismul vulgar caracteristic anilor 1950, Caragiale a început prin a fi considerat un scriitor actual. În sp