Greu e să mă împac cu gîndul că la 30 aprilie s-a împlinit un an de la plecarea dintre noi a prietenului Petru Cârdu. Încă nu se uscase cerneala pe cel de al doilea volum de poeme al său, Aducătorul ochiului, când la începutul anilor şaptezeci am însoţit la Vârşeţ, în calitate de cronicar teatral al revistei „Tribuna”, Teatrul de Stat din Reşiţa, aflat într-un schimb reciproc de spectacole cu Teatrul de Limbă Sârbă „Sterija”. Evenimentul a avut în ceea ce mă priveşte o dublă semnificaţie: teatrală şi emoţională deopotrivă. Orăşelul de la graniţa dintre România şi Jugoslavia, situat la o aruncătură de băţ (treizeci de km în linie dreaptă) de satul în care m-am născut, ocupa un loc aparte în imaginaţia mea de copil. În amiezile senine de vară, cocoţându-mă în câte un copac şi punându-mi palmele streaşină la ochi, mă chinuiam ore întregi să zăresc „Cula” Vârşeţului, devenită legendară prin cât de prezentă era în gura oamenilor. Nu era zi să nu aud pe cineva, dacă era pus în situaţia de a nu fi crezut, să nu se jure: „Să mă dea dracul de Cula Vârşeţului dacă mint”. Cum la vârsta aceea eram foarte curios, a fost firesc să iscodesc şi pe unul şi pe altul întrebând nedumerit de ce neapărat de „Culă”? Doar bătrânii, care fuseseră în tinereţea lor la Vârşeţ, şi-o aminteau ca pe un deal ţuguiat, nu mai înalt decât unul obişnuit. Oricum, prea puţin ca ea să înceteze de a constitui pentru mine un miracol. La fel ca şi fâşia de frontieră ce despărţea cele două ţări, straşnic păzită de armată, mereu în expansiune de partea românească, încât s-a ajuns până acolo că ţăranilor nu li se permitea să-şi lucreze pământul din vecinătatea ei.

Seara, în holul Teatrului „Sterija”, surprizele de natură să mă încarce şi răscolească afectiv au continuat. Pierdut în mulţimea doritoare să vadă spectacolul, am trăit o senzaţie stranie, şocantă de-a dreptul. În jurul meu se vorbea într-