Acum profesor la Facultatea de Jurnalism, Marian Popescu este de departe unul dintre cei mai fini analiști ai teatrului românesc, excedînd practica (și ea, din ce în ce mai rară) a criticii de întîmpinare pentru a discuta despre artele spectacolului din perspectiva relevanței lor sociale și societale. Cea mai recentă apariție editorială a sa, Teatrul și Comunicarea, vine în siajul acestor preocupări și, chiar dacă (sau tocmai pentru că) e, în esență, suportul unui curs universitar, reprezintă o excelentă și originală introducere, atît de rară în românește, în domeniul comunicabilității teatrale (arie de studiu deja clasică) și al comunicării ca mecanism teatral/supus teatralizării (o perspectivă încă proaspătă și avînd consecințe importante pentru receptarea interacțiunii umane drept construct spectacular). Dincolo de inteligenta punere în context a dezvoltării teatrului ca mecanism comunicațional și mutațiile produse de-a lungul timpului în ierarhia producătorilor de mesaj (în esență, de la autorul dramatic la regizor ca autor absolut al spectacolului) și a variațiilor identitare, din perspectiva „rolurilor“ sociale, ale scriitorului de teatru, regizorului sau actorului, cartea chestionează implicat problematica temă a viitorului teatrului în societatea spectacolului, în era teatralizării generalizate a comunicării: „Cultura spectacolului, în genere, traversează vizibil schimbarea de canon: nu atît întrebarea dacă Shakespeare sau Molière [...] vor mai fi «actuali» [...], cît mai ales aceea dacă cenzura limitelor, impusă atît de cultura instituțională a societăților de azi, cît și de o nouă ordine a moralei, concurată de modurile producțieiinformației, poate duce la configurarea unei noi paradigme reprezentabile a umanului“ (p. 200). „Notele pentru o fenomenologie a reprezentării“ prezintă, cu o limpezime impresionantă, relevanța relației particulare dintre cor