In cautarea sinelui pierdut
Este, va spun, mai greu sa capeti credinta dupa ce nu ai avut-o, decat a o recastiga in cumpenele vietii. Fac parte din prima categorie; nu ca as fi fost ateu, dar credinta mea se rezuma, ca in cazul multora dintre cei crescuti in anii '80 cu cheia la gat, prin cartierele muncitoresti, la "inger, ingerasul meu, ce mi te-a dat" si la a-i cere lui Dumnezeu bomboane si bicicleta. Asa a si ramas, de atunci incoace pentru multa vreme, poate in forme, cereri si indoieli ceva mai sofisticate. Nu stiu insa ce s-a intamplat exact in ultimii ani si mai ales in ultimele luni si cum au fost oranduite lucrurile. Mai intai am ajuns sa citesc niste documente tulburatoare despre oameni care in vremea comunismului au suferit, iar unii au si murit pentru ca au crezut in Dumnezeu. Ele mi-au deschis primele intrebari, la care am cautat cu incapatanare raspuns. Apoi viata (aceea personala) a curs si a intrat pe o cale la care nu m-as fi asteptat niciodata: cautarea credintei. O cale grea, pe care am inceput sa calatoresc tot mai des in ultima vreme si care m-a facut sa plec, cu putin timp in urma, pe cararile unei insule din arhipelagul Cicladelor, in Marea Egee. Si iata, acum, aceasta povestire a unei calatorii pe insula Amorgos, in cautarea sinelui pierdut.
Calatoria
Mai intai, o mica explicatie geografica, de pe vapor. Ca sa ajung la cel de-al doilea oracol al lumii grecesti, pe insula Amorgos, a trebuit mai intai sa trec vama la Giurgiu, apoi sa traversez Bulgaria, cu trei popasuri: primul, sa vad un sat, Arbanasi, care se tine si azi de roman si despre care voi povesti in alta imprejurare. Al doilea, sa platim o amenda, cumva obligatorie, pe soselele fratilor nostri europeni si bulgari. Al treilea, in portul Pireu, de unde un vapor mare cat flota noastra disparuta a inghitit masini si oameni de-a valma.
Marea E
