Ceea ce afirm aici despre Caragiale se înscrie, probabil, în datele unei viziuni mitizante asupra literaturii acestui scriitor. Aşadar, nu o abordare ştiinţifică, nu una critică, de preferat în mod obişnuit fiindcă sunt purtătoare de rigoare, ci o privire mitizantă.

Şi anume: las de-o parte contextul social şi biografic, în întregimea sa, de la meseria de berar pe care a încercat-o până la felul cum (locul unde) şi-a dat duhul, de la relaţia cu fiul său Mateiu şi pînă la retragerea sa în spaţiul berlinez. Las de-o parte şi chestiunea, importantă pentru un scriitor, a studiilor, faptul că I.L. Caragiale a fost un autodidact, ca şi raporturile comediografului cu filosofia, de pildă, descrise de Marta Petreu în eseul său recent reeditat. Las de-o parte şi ideile de mare subtilitate care deschid surprinzătoare perspective în interpretarea critică a operei sale, cum este aceea că scriitorul n-a avut conştiinţă critică, idee lansată de Nicolae Manolescu în România literară (şi, apoi, comentată de Cosmin Ciotloş într-una din cronicile sale, tot în revista noastră). Las aşadar de-o parte tot eşafodajul critic, repet, atât de necesar în studierea, în înţelegerea unui scriitor, şi privesc opera lui în integralitatea şi puritatea sa, măsurând reverberaţiile, ecourile, efectele ei asupra vremii noastre.

Astfel, opera lui Caragiale nu numai că este vie şi absolut grăitoare astăzi, dar, în opinia mea, cu ea se întâmplă ceea ce se întâmplă doar cu operele câtorva aleşi, ale celor mai mari. De pildă, cu opera lui Kafka, tot în literatură sau cu opera lui Brâncuşi, în sculptură. Şi anume: fiecare epocă ajunge la adevărul său. Fiecare epocă se regăseşte în opera lui, ascultă de Caragiale, trăieşte după modelul configurat verbal de el. Venim la vorbele sale, venim în vorbele sale. Cu un farmec neasemuit, cu umor şi relaxare, el ne-a pre-scris existenţa. A fost un atât d