Dragi colegi,

Datorită întrebării voastre, am făcut socoteala felurilor în care îl recitesc pe Caragiale:

1. Cronologic. Am observat că, dacă citeşti textele lui în ordinea în care au fost scrise, ies la iveală legături nebănuite. Aşa am descoperit, de pildă, acum, cînd mi-am pregătit ediţia a doua la Filosofia lui Caragiale, că patru texte de-ale lui, şi anume: Criticele lui Gherea; O vizită la castelul „Iulia Hasdeu”; De la D. C. D.-Gherea şi Cercetarea noastră literară. Cîteva păreri anonime, toate publicate în „Epoca”, în decurs de patru săptămîni şi ceva, în iunieiulie 1897, formează un quatuor literar. Adică, un întreg în care părţile, aparent independente şi putînd fi savurate separat, comunică de fapt între ele şi îşi potenţează reciproc stilul lapidar, propriu „momentelor”, şi ironia. Caragiale era, în fapt, un constructor de situaţii literare şi putea să întindă, discret, fără avertismente speciale, demonstraţia unei idei pe mai multe texte.

2. Rîzînd din toată inima, pentru că inteligenţa lui, înglobată în cele mai mici detalii ale textelor, îmi provoacă o stare de bine. De fericire, ca să spun o vorbă mare.

3. Apoi, cu o curiozitate şi-o admiraţie nepremeditate, care se nasc pe măsură ce îl recitesc şi cresc de la un text la altul. Era un mare artist, stilul lui lapidar mă umple de uimire.

4. Ca pe unul din marii scriitori ai lumii – chiar dacă necunoscut şi nerecunoscut ca atare. În Larousse, dicţionarul pe care-l utiliza scriitorul, sînt exact trei rînduri şi jumătate despre el: „Caragiale (Ion Luca), écrivain roumain (Haimanale 1952 – Berlin 1912), auteur de comédies et initiateur de la nouvelle moderne dans son pays (Un cierge de Pâques.)”. Presupun că trimiterea la Un cierge de Pâcques este un fel de reparaţie postumă care îi este adusă scriitorului, căci în 1912 spectacolul Un soir de Pâques, anunţat la Théâtre des