Ca orice scriitor marcant, I.L. Caragiale, astăzi, nu mai poate fi citit decît prin prisma comentatorilor şi urmaşilor săi literari.
Despre Caragiale, fiecare a scris, fiecare a prezentat un adevăr al său şi figura clasicului este azi făcută din petele de culoare puse pe portretul lui de sute de exegeţi mai calificaţi sau nu prea, mai sobri ori mai teribilişti. Nu ştiu cum îl citesc alţii, eu aşa îl citesc. Unele interpretări, surprinzătoare, mi-au deschis perspective ale înţelegerii, cu altele sînt în total sau parţial dezacord. Dar ele participă totuşi la conturul figurii lui Caragiale. Fiind la un simpozion într-un liceu, nu m-am mirat prea tare să ascult o comunicare despre I.L. Caragiale „biciuitor de moravuri”. Autoarea, care nu era filoloagă, învăţase asta la şcoală şi rămăsese la acel punct al interpretării.
Eu sînt mai atras de Caragiale cel sumbru şi, oricum, complex, mai mult decît de cel al textelor vesele, uşoare, care nici nu-s atît de multe (La Moşi, Lanţul slăbiciunilor, Repausul duminical etc.). Cu multe dintre personajele lui nu m-aş întîlni bucuros: cu cele din Ultima emisiune ori din Atmosferă încărcată sigur nu, dar cu atît mai puţin cu Iancu Verigopolu, Nae Caţavencu, Pampon şi chiar deloc cu Mînjoloaia.
Lectura lui Caragiale azi nu mai poate fi una inocentă, măcar dacă ai citit şi ai reflectat mai mult decît o clipă la felul cum îi vede opera propriul său fiu mai mare: cam ca pe aceea pe care ar fi scris-o Gore Pirgu dacă l-ar fi pişcat talentul.
I.L. Caragiale este astăzi, pentru mine, cînd nu sînt orbit nici de jovialitatea lui şi nici de „critica socială” pe care încă se insistă, nu absurd cît facil, mai mult ca oricînd un autor al absurdului şi al supranaturalului. Îl văd pe „adevăratul” Caragiale mai mult în un pînditor şi revelator al unor prezenţe demonice în lume. Nu numai în texte precum Kir Ianulea,
