Tânărul actor D. A. umbla pe hol cu paşi mari, cu capul uşor înainte şi privirea întunecată. Din când în când, se încrunta atât de tare, încât aveam impresia c-o să se repeadă la mine, o să mă apuce de guler şi o să mă arunce pe scările teatrului.

Intra când în cabină, când se ducea pe scenă. Privindu-l, îmi zic: acesta să fie oare noul Farfuridi? L-am văzut că se aşează în cabină pe un scaun, ducându-şi cu o mână resemnat pălăria pe ceafă. Dar după o clipă de linişte, ia pălăria şi o trânteşte în oglindă:

– Nu-i a mea, zice. E a lui Pristanda, şi e un pic mai mare. Nu ştiam că am capul mai mic decât Ghiţă... Ca să vezi!

– Sunteţi noul Farfuridi? îl întreb.

– Da, sunt noul Farfuridi...

– De aceea sunteţi atât de nervos?

– Nu sunt nervos, acesta-i felul meu de-a fi, răspunde actorul.... De două săptămîni mă tot întreb ce-i în capul lui Farfuridi şi nu reuşesc să mă dumiresc...

- Şi ce-i în capul lui Farfuridi?

– Cam ce-i în capul oricărui politician român, răspunde D.A., făcându-şi de lucru cu pălăria. De atunci, şi de-acuma. Acelaşi discurs incoerent. Nu contează orientarea, Farfuridi e prezent pe scena noastră politică de vreo sută de ani de ani. Fiecare politician îşi are propriul său Farfuridi de buzunar, care-l substituie atunci când se află în impas.

Toată lumea face reformă, dar se împotmoleşte în ea. De când a apărut pe scenă, Farfuridi ne spune: „din două, una, ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic; ori să nu se revizuiască, primesc, dar să se schimbe, pe ici-pe colo ceva, şi anume în punctele esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!” Şi într-adevăr, Farfuridi ne-a cam zis-o: nu ieşim din această dilemă mizerabilă. El ne spune cum suntem. Ne arată în ce stadiu se află lumea politică românească. Atunci şi acum. Românii au să fie fericiţi când Caragiale n-o să mai f