Cred că orânduirea cea mai efemeră din câte ne-a dat o istorie nu foarte, de altfel, statornică e sita prin care-l putem cerne, astăzi, pe Caragiale.
Dincolo de asemănări frapante, trădând o realitate care era făcută anume pentru el – telegrame încurcate, slujbaşi care mănâncă de la îndatoriri, multă emfază şi încă mai multă pripeală – Republica de la Ploieşti e momentul (sic!) unor oameni care combat şi după ce miza lor s-a dus. După ce toţi ceilalţi, mai avizaţi, au ieşit din ceea ce ar fi trebuit să fie o luptă comună. Sunt ridicoli? Sunt sublimi? Aceasta e întrebarea... Nu e greu de văzut că toţi eroii lui Caragiale luptă în pierdere. Se agită grozav, fie că-i cheamă Caţavencu sau dl. Lefter, fac risipă de mijloace şi de gesturi mari, inoportunează şi rănesc, pentru a fi deposedaţi în ultimul minut. Voluptatea lor e campania, nu victoria. Un stil de viaţă antipragmatic, până la urmă, deşi toţi par venali şi interesaţi. Paradoxul acestor fapte şi caractere e, orice s-ar zice, actual.
Rareori ştiu ce vor (în Căldură mare, în Petiţiune) sau trebuie, ca să afle, să parcurgă întreg Lanţul slăbiciunilor. Vorbesc şi înţeapă, ca Mitică, pentru plăcerea conversaţiei, prea lejeri ca să poată fi aserviţi unei cauze, şi prea gravi ca să nu se ia în serios. Când pierd, devin stoici, ca Iancu Verigopolu, îmbrăţişând, însă, compromisul mare ca să scape de dracul mic. Sunt, cum s-ar spune, scumpi la tărâţe şi ieftini la făină. De-asta, sclipitori în direct şi stupizi în reluare, nu reuşesc pe termen lung. Premiul întâi le scapă printre degete, la diferenţă de o fracţiune de fracţiune.
Anghelache se sinucide puţin înainte să primească recunoaşterea meritelor lui. E un loser ? E un om cuminte? Dacă l-ar fi cunoscut pe Camus, eroii lui Caragiale ar fi spus, cu el, că orice împlinire e o aservire. E mai bine să-ţi creezi „presă” de cinstit, de patriot, d
