Uitaţi-vă în jur: la oamenii de pe stradă, la şcoala românească, la presă, la politicieni. Suntem cu toţii personaje ale lumii lui Nenea Iancu. „Aş, moft!” îşi spune fiecare român măcar o dată-n zi, chiar dacă într-o altă formă lingvistică.

„Boborul” este în gura oricărui om politic român în fiece moment. La fiecare „bacaloriat”, „copiii de familie bună” beneficiază de un firesc sprijin de la mamiţele şi tanti Miţele lor bine conectate într-un interminabil „lanţ al slăbiciunilor”. La o sută de ani de la moartea lui Caragiale, ne mirăm în continuare de cât de „ciudate sunt şi programele şi regulamentele şcoalelor noastre: prea se dă o importantă egală tuturor obiectelor de studiu, şi asta este dăunător mersului, adică (...) progresului” (Bacalaureat). Domnii Goe n-au dispărut, doar că acum nu mai sunt duşi la Bucureşti, ci la Disneyland, iar de repetenţie nici nu se pune problema, căci pedagogul de şcoală nouă recunoaşte mai bine ca acum o sută de ani copiii... de „familie bună”.

Justificarea cheltuirii banului public nu a ieşit din sfera lui „două la prefectură. (...) două la piaţa lui 11 Fevruarie... (...) unul la şcoala de băieţi... Unul... la şcoala de fete...”. Cei drept, cine vrea să-şi servească stăpânul cu veşti de la concurenţă nu mai e nevoit să se caţere pe uluci şi să-şi ia chibrite aprinse-n ochi, ca bietul Ghiţă Pristanda, pentru că suntem într-o epocă hi-tech în care lucrurile se rezolvă discret... Listele electorale sunt în continuare mobile, pentru că fiece Trahanache hârşit în politică ştie că oricine e rău doar când e „de-ai lor” şi că devine automat bun dacă trece pârâul şi devine „de-ai noştri”. Cu toţii urâm trădarea, dar iubim pe trădători.

După alegeri în care toată lumea e în război cu toată lumea, iar Dandanachii sunt impuşi de la centru, după scandaluri cu scrisori compromiţătoare (în varianta contemporană, bileţ