Încă vă frecaţi la ochi şi nu înţelegeţi ce s-a întâmplat, de fapt? Încă vi se pare că nu aţi primit răspunsuri sincere la întrebările de genul: de ce a căzut Guvernul Ungureanu? Cine au fost cu adevărat trădătorii? Cum a fost posibilă schimbarea fulgerătoare de putere?
Şi, mai ales, ce l-a făcut pe Traian Băsescu să accepte situaţia? A fost el înfrânt definitiv de construcţia politico-mafiotă gândită de Iliescu şi Voiculescu? Chiar a ieşit din joc omul care părea că face toate jocurile în această ţară?
Frustrarea este justificată. Ea are în primul rând o componentă psihologică, care ţine de faptul că lupta crâncenă dintre două tabere care doar la violenţă fizică nu au recurs pentru a se anihila, şi care durează neîntrerupt de patru ani, a fost tranşată practic peste noapte, fără respectarea ritualului politic de trecere despre care am ajuns să credem că dă coerenţă vieţii noastre sociale.
Pentru majoritatea românilor nu poate exista acceptare a unei noi realităţi politice fără mizerabila perioadă de campanie electorală, cu mituirea alegătorilor, cu promisiuni demagogice, cu atacuri murdare. Fără şi mai mizerabilul moment al votului, cu turism electoral, cu invazie de flotanţi plătiţi să ştampileze la comandă, cu pungi de mâncare, cu lopeţi, cu pelerine tatuate cu siglele partidelor, cu liste de alegători pline de morţi.
Trecerea într-un nou ciclu electoral nu are sens fără frenezia sondajelor de opinie măsluite. Fără tensiunea nopţii de duminică în care se numără voturile, cu declaraţiile exuberante ale taberei care este convinsă că a furat mai mult, cu replierea prudentă a celei care ştie că nici ea nu a fost chiar mediocră la acest capitol, cu răsturnările de situaţie de după ora două dimineaţa, cu dramoleta de prost gust care începe luni, pe fundalul acuzaţiilor de fraudă aduse de învinşi şi sub care se ascund doar furia că adversarii au