Dacă asupra literatului părerile au fost şi rămîn împărţite, personajul Victor Eftimiu avea harul de a declanşa simpatii spontane, consistente. Izbutea, oricît de controversat era statutul său literar, să se plaseze în centrul atenţiei. Academia Română a avut iniţiativa să valorifice tocmai acest aspect printr-o expoziţie ocazionată de împlinirea a 120 de ani de la naşterea fostului ei membru (venit pe lume în prima lună din anul 1889). Avea o mare putere de seducere a publicului Bogatul material documentar folosit punea în valoare o carieră preponderent situată sub semnul reuşitelor teatrale, încît, de la primele începuturi, scriitorul se putea considera un răsfăţat al aplauzelor venite din staluri ca şi din lojile simandicoase. Imunizat astfel, Victor Eftimiu a putut privi senin disputele critice ulterioare, împăcat să se „resemneze“ a urca pînă la cele mai de sus trepte ale faimei. Reputaţia publică avea să-i aducă numirea, pe rînd, la conducerea Teatrelor Naţionale din Cluj ori Bucureşti, precum şi, în repetate ori, alegerea în fruntea Societăţii Scriitorilor, după ce prezidase secţia română a PEN-clubului. Deşi a ieşit din scenă în 1972, cu destul timp înainte făcea figură de exponent al generaţiilor de odinioară. În ultimii săi ani de viaţă, era frecvent desemnat în prezidii, unde ocupa vizibil sastisit un fotoliu rezervat din oficiu (rămas liber de la o vreme prin dispariţia lui Cezar Petrescu). Arbora pe chip un surîs condescendent, desigur conştient că i se cerea să îndeplinească rolul protocolar de prezenţă decorativă, menită a menţine trează amintirea gloriilor apuse. El însuşi alimenta asemenea plasament, întrucît îl evoca una-două pe Ilarie Chendi, sub aripa căruia debutase cu versuri la 1906, sau se complăcea să amintească aceleaşi episoade ale frăţietăţii de odinioară cu Octavian Goga, consumate fie dincolo de Carpaţi, în redacţia ziarului Ţara n