Sfârșitul timpului

de J. Krishnamurti, D. Bohm, Ed. Herald

Această carte de convorbiri purtată de doi oameni cu orientări și credințe diferite, dar pe care îi unește pasiunea descoperirii adevărului, este o revelație pentru oricine îi deschide paginile. Căutătorul spiritual J. Krishnamurti s-a întâlnit cu fizicianul David Bohm de mai multe ori în cursul anului 1980 în Anglia și SUA și au purtat discuții pe marginea a ceea ce semnifică plenitudinea timpului. Cândva, acum câteva mii de ani, omenirea a apucat-o pe o cale greșită. Oamenii au acceptat răul și chiar l-au făcut cu o voluptate care sperie încă, jefuindu-și semenii și chiar exterminându-i. Păcatul originar este sursa răului în lume, ca și o anume gândire despre scopurile imediate ale vieții. Ceea ce era energie pură, creativă, a fost convertită într-o sursă a răului. Eul pare cel vinovat de apariția genei egoiste, conchid cei doi într-o primă discuție din carte. Căderea în timp, cauzată de păcatul originar, este mobilul prim al rătăcirii la care se vede supus omul de mii de ani. Cândva, creierul nu a mai putut ține pasul cu energia enormă care acționa în lume și de aici ruptura, falia, care s-a produs între ceea ce Krishnamurti numește minte și creier. Mintea este ceva în afara creierului, susține Krishnamurti, iar timpul și proasta lui întrebuințare reprezintă adevăratul dușman al omului. Ieșirea din timp și abolirea mișcării care conduce într-o direcție greșită sunt metodele susținute de Krishnamurti, care este convins că absența interiorizării actelor noastre conduce către acea exterioritate falsă producătoare de confuzie și nonsens. Gândirea umană duce adesea la catastrofe, potențată de dorințele acumulate în timp, iar timpul este adevăratul dușman. Krishnamurti cere să abolim timpul mergând pe calea meditației dincolo de el. Mintea trebuie curățată de acumularea de timp, care înseamn