Şi azi, ca şi altă dată, Caragiale pare a fi citit mai mult printre rînduri, decît pe rînduri. De cînd îl ştie lumea românească, Caragiale este prilej de parafrază, realitatea fiind o biată perifrază la un text (pretext) pus (spus) de un diagnostician care nu poate fi contrazis.

Ca popor care canonizează tot ce prinde, l-am pus în ramă pe Eminescu; în timp ce băteam cuiul în perete ca să punem icoana, cu faţa cea mai spăşită, îi făceam cu ochiul lui Caragiale. De aici şi întrebarea care îşi tot amînă răspunsul: De ce, dacă îl iubim atîta pe Eminescu, îl urmăm în tot ce facem pe Caragiale?

Lupta dintre „canonul” Eminescu şi „canonul” Caragiale, pe frontul sensibilităţii fiecărui român în parte, pare a fi lupta dintre idealitate şi realitate, dintre general şi particular, o luptă care capătă, pe zi ce trece, forme dramatice! De aici şi concluziile ca o pendulare pe muchia retoricii noastre cotidiene, cea care nici nu ne fixează în istorie, dar nici nu ne lasă să vedem luminiţa de la capătul prăpastiei.

România este, în general, o ţară iubită şi apărată. În particular nu depistezi cam cine o mai iubeşte şi cine o mai apără.

În general politica e bună, face referiri şi la condiţia omului, se orientează şi spre viitor. În particular politica e o chestiune de clan, aplicarea ei în plan concret se face după cum îi tună afacerea vreunui ixulescu.

Sîntem, în general, un popor mîndru. În particular ne îmbrăcăm la kil, aşteptăm pomana străinului, avem cei mai mulţi cerşetori din Europa.

În general avem şi justiţie. În particular, luînd caz cu caz, nimeni nu mai face dreptate în ţara asta.

În general românii speră s-o ducă mai bine, de la an la an. În particular fiecare constată, de la an la an, că o duce mai prost.

În general avem calea deschisă spre Europa, ca ţară veche europeană. În particular, oriunde te-ai duce în