Lectura mea din Caragiale e una în mişcare statornică, o bogată aventură pe loc. Îl citesc şi recitesc de vreo şase decenii încântată să regăsesc ochiurile pe faţă ale textului neschimbate, dar şi gata să accepte, oricând, neaşteptate, surprinzătoare ochiuri pe dos. Tot astfel, caut lecturile altora executate în aceeaşi manieră, adică mizând pe bogăţia de sugestii şi libertăţile cuvintelor sale.

Constat şi că o lectură „politică”, adică dependentă de o teză ori prejudecată, îl pândeşte la fiecare cotitură a timpului istoric. De la Horia Petra-Petrescu, autorul primei teze de doctorat despre Caragiale (susţinută în prezenţa lui, în 1911), care credea că societatea românească se va schimba curând şi radical, tarele fiindu-i trecătoare, simple boli ale copilăriei, iar Caragiale nu se va schimba, fiind iremediabil datat, şi, prin urmare, opera sa nu va dura: „Comediile vor păli cu timpul. Aluziile nu mai sunt înţelese corect, pentru că situaţia se schimbă”, până la Ioana Pârvulescu şi demonstraţia ei fermecător de abuzivă cum că „Formula lui Caragiale, arta lui poetică este ziarul [...] Imediatul e ajustat ziaristic de confraţii gazetari, iar ziaristica e aranjată estetic de Caragiale [...] Îndărătul fiecărei întâmplări şi al fiecărui personaj caragialesc stă un gazetar care pândeşte şi ia notiţe, iar îndărătul fiecărui gazetar stă scriitorul Caragiale” – lecturile sunt marcate de situarea extra-estetică. Cel dintâi nu poate lua distanţă, căci, contemporan fiindu-i, scrisul lui Caragiale i se pare fotografic, simplă oglindire a trecătorului; cea de-a doua îşi simte pusă în pericol lumea de secol 19 plină de arome, horbote şi bunăcuviinţă pe care a reconstituit-o în laborator şi o locuieşte cu delicii molipsitoare. Sunt lăsate afară din discuţie drama, nuvelele şi povestirile, diagnosticul punându-se după o anamneză incompletă, dar se uită şi „cheia” ofer