Caderea guvernului Ungureanu, dupa motiunea de cenzura a USL din 27 aprilie a.c., a parut pentru multi o lovitura de traznet.
Amatorii de scenarii apocaliptice au vorbit de dizolvarea principalului partid al fostei coalitii de guvernare - PDL-ul - si de esecul celei de-a treia incercari (dupa cea a lui Petre Roman, in 1991, si a guvernarii CDR, intre 1997 si 2000) de a demola "sistemul ticalosit". Unii se asteptau chiar ca Traian Basescu sa recunoasca, dupa modelul Emil Constantinescu, infrangerea din partea Securitatii. Toate "contractele" Romaniei, in special cele economice cu FMI, Banca Mondiala si Comisia Europeana, au parut in primejdie de revocare sau renegociere. Iar legile fundamentale votate de Parlament si promulgate de presedinte au aparut drept formule derizorii, anulabile din perspectiva intereselor noului pol al puterii. Cu alte cuvinte, tot ce s-a facut in ultimii patru ani a devenit brusc, pentru cei mai inversunati sustinatori ai USL, demn de aruncat la cosul Istoriei. Pentru observatori mai putin atenti s-a impus concluzia ca, dupa ani de gherila parlamentara si institutionala, Romania se regaseste in situatia din 1990 cand, sub acoperirea lui Ion Iliescu, esalonul secund al PCR si al Securitatii a preluat controlul ansamblului social, "schimbandu-si parul, nu si naravul".
Lucrurile nu stau chiar asa. Caderea guvernului MRU, in primul rand, era previzibila. Mihai Razvan Ungureanu a fost impus de presedintele Basescu in momentul in care PDL-ul si coalitia condusa de el pareau a-si fi pierdut orice elan reformist. Fosta coalitie guvernamentala traversase, e drept, desertul crizei economice globale, cu masuri extrem de dure pentru populatie. Taierile salariale, in cazul bugetarilor, amputarile de pensii, marirea CAS-ului, disponibilizarile din administratie etc. au provocat reactii emotionale profunde, abil exploatate de propaganda int
