Cu o zi înainte de invazia minerilor, chiar în ziua fatidică "13 iunie" 1990, Piaţa Universităţii, care, cum bine ştim, fusese declarată spaţiu eliberat de comunism, a căzut iarăşi în mâinile bolşevicilor. Atunci, în 13 iunie, nemaiavând ce căuta în Piaţa Universităţii, devenită o veritabilă Piaţă Roşie, singurul loc de refugiu ce mi-a răsărit în minte a fost locuinţa, cea de după naţionalizare, a lui Nicolae Ionescu. Era un apartament de bloc situat la periferia oraşului, în vecinătatea Fabricii de sticlă şi a Combinatului Policolor, departe de lumea dezlănţuită. Mai fusesem de câteva ori în el pentru a prelua de la venerabila doamnă Constanţa Ionescu ofertele pentru Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei. În plus, fiind o ţărănistă convinsă, simpatizantă a lui Corneliu Coposu, urmărea cu un optimism pe alocuri exagerat începuturile firave ale revenirii la democraţie a vieţii româneşti. Deşi nu participase niciodată la adunările populare din Piaţa Universităţii, se considera solidară cu "golanii" de acolo. În situaţia dată aveam chiar obligaţia morală să o informez de cele ce se întâmplau în Centru. Cum o discuţie aduce pe alta, desele referiri la soţul ei, în sensul "ce lume a fotografiat el", "ce oameni a cunoscut el", "ce vremuri a trăit el", au fost determinante în a cuteza să-i cer o autobiografie de-a lui ori note, acte şi comentarii din arhiva lui. Nu mai păstra decât fragmentele rămase în urma deselor percheziţii din anii regimului Chişinevski 1948-1955 şi amintirile personale pe care nimeni şi nimic nu i le puteau interzice. Câteva ore, cinci sau şase, am copiat cu sârg într-un caiet cu foi îngălbenite pus la dispoziţie de amfitrioană fragmente din două autobiografii scrise prin anii 50, cum rezulta din formulările tipice epocii de sovietizare a ţării. Scuzele doamnei Ionescu erau superflue: nu l-am suspectat o clipă pe soţul ei de simpatii comun