Eflorescenţa argotică şi oralitatea ţin de modă, aşa încât au un grad înalt de perisabilitate în curgerea prin vremuri.
Au însă şi o esenţă care se insinuează şi se înveşniceşte în limbaj de la sine, dar şi prin susţinerea marii literaturi. Aceasta e una din zonele în care se manifestă geniul lui Caragiale. Autenticitatea şi prospeţimea personajelor sale îşi trag seva din culoare locală, argou, oralitate, care fac corp comun cu intriga şi determină marca stilistică atât de familiară literaţilor, sociologilor şi intelectualilor de diverse formaţii şi orientări foarte dispuşi să cedeze ispitei de a spune că azi trăim în vremea lui Caragiale. Personajele tragi-comice-cinice, de extracţie grotescă, care dau reprezentaţii pe scena politică şi la televiziuni, ne-ar cantona pasămite în lumea lui Caragiale, printre personajele acestuia.
Lumea lui Caragiale, a străbunicilor noştri, este în fapt mult mai îndepărtată de noi decât ar arăta-o distanţa în timp care ne desparte de ea. Este ca şi pe altă planetă. Trăim în lumea lui Caragiale tot aşa cum trăim în lumea lui Sofocle sau a lui Shakespeare, graţie unor genii care au intuit profunzimile umanului. Dacă personajele din piesele lui Caragiale şi din proza lui ar învia şi ar umbla prin lumea noastră, cum imaginează unii regizori organizatori de spectacole stradale, convingerea mea intimă este că foarte repede ar da să se întoarcă de unde au venit, în lumea de dincolo de mormânt sau în lumea în care le-a plantat creatorul lor, undeva în împrejurimile graniţei dintre secolele nouăsprezece şi douăzeci. La puţin timp după trecerea acelei graniţe, vremurile aveau s-o ia la vale, autoimprimându-şi un ritm tot mai accelerat al schimbă rilor o dată cu revoluţia boleşevică, producând o ruptură şi o cădere în timp concretizată prin gulag, holocaust, două războaie mondiale, război rece, terorism, globalism, crize d