Nu există în literatura română altă proză care să fi dat criticilor de furcă mai mult decât Inspecţiune. Exegeţi de toată mâna (dar în general de primă mână) au căutat să afle natura secretului pe care nenea Anghelache, funcţionarul abulic şi corect, îl duce cu el în mormânt.
De la Paul Zarifopol la Ion Vartic, lista cuprinde, pe parcursul unui secol şi ceva (bucata apărând în anul 1900, în foileton, în două numere ale „Universului”) o mulţime de nume mari. Nici o ipoteză însă, din câte-au fost formulate, nu e întru totul convingătoare. (Ceea ce uneori recunosc chiar autorii acestor ipoteze.) Numitorul comun al cauzelor acestor nobile eşecuri se poate rezuma în trei cuvinte: atribuirea de sens. Datele furnizate de Caragiale sunt resimţite ca insuficiente. Aşa încât cel mai adesea ele sunt completate cu detalii (de obicei simple analogii metafizice) străine de textul propriu-zis. Este cazul interpretărilor propuse de Călinescu sau, mai târziu, de Valeriu Cristea. Şi, desigur, de alţii, pe care nu e momentul să-i enumăr acum.
O problemă şi mai acută o reprezintă în continuare felul în care criticii s-au raportat tematic la gestul protagonistului. Ca rezultat al unei drame sufleteşti sfâşietoare, insurmontabile şi, în fond, inaccesibile. Nenea Anghelache trebuie să se fi sinucis dintr-un motiv major şi secret. Exact aşa gândesc, ne amintim, şi amicii funcţionarului atunci când întreabă, în gol, „de ce”. De vreme ce nu o fraudă financiară de proporţii a pricinuit decizia radicală a acestuia, adevărata cauză e datoare, nu-i aşa, să se ridice la înălţimea primei suspiciuni. Să fie deci enormă, monstruoasă, groaznică. Fragilitatea unei astfel de deducţii e evidentă.
Intră, fără îndoială, în discuţie, şi un element de background cultural. Cei mai mulţi dintre comentatorii Inspecţiunii, critici inter sau postbelici, fuseseră atinşi într-un fel sau altul
