Anca Moldovan. Poemele dvs. au ajuns greu la mine. Pentru că le-aţi scris de mînă şi le-aţi trimis cu poşta obişnuită. Într-o scrisoare foarte politicoasă, îmi spuneţi că scrisul de mînă vi se pare încărcat cu mai multe sensuri. E poate valabil pentru grafologi. Pe mine şi pe cititori nu ne interesează „sensurile” caligrafiei dvs., ci numai esenţa textului. Pentru a vă ordona gîndurile, puteţi scrie cum vreţi: şi pe nisip cu băţul, şi pe pergament cu pana de gîscă. Atunci cînd comunicaţi cu alţii, trebuie să transcrieţi totul în forma convenţională a literei tipărite. În ceea ce priveşte conţinutul, el nu merită deocamdată atenţie, e plin de poncife şi de locuri comune bănuite a fi „poetice”, dar care sînt pure banalităţi: hotar ireal între aici şi acolo/ atunci şi acum legate printr-un/ mit adevărat. Năzuinţa-făgăduinţa, pustiu-tîrziu nu pot fi luat în calcul ca rime. Mai aveţi enorm de învăţat, citind poezie de calitate şi critică de gen. Apoi vom mai discuta.
Ion Apostolescu. Aţi trimis numai trei poeme care mi se par irelevante, aş vrea o selecţie mai substanţială. Mi-a atras atenţia redactarea lor neglijentă: lipsa semnelor diacritice, litere sărite sau inversate, un „eu însămi” în loc de „însumi”, sînteţi bărbat, ce naiba! Pe deasupra, unele pasaje sînt non-sensul pur. Ce poate spune cuiva o strofă precum aceasta: Sunt în căutarea unui corp de iluminat/ Vidul, plânsul, ceaţa, clipa agregară (??)/ Opacitatea seculară secretă cohorte de mumii/ Se înmulţesc sicofanţii voyagerii de carton? Nici nu ştiu dacă am pus corect ţ-ul la ceaţă, dacă nu aţi vrut totuşi să vă referiţi la ceată (grup de persoane) şi nu la fenomenul meteorologic. Oricum, şi cu ceată, e tot ceaţă în poezia dvs. Încercaţi mai întîi să înţelegeţi dvs. înşivă ce vreţi să comunicaţi.
Mihai Horga. Naivităţi şi banalităţi: Trăieşte clipa, dacă ştii/ Iar dacă nu, n-o mai trăi/ Şi nici
