Cititorul de astăzi, ca şi cel de oricând, al lui Caragiale, nu poate fi unul naiv. Lectura acestui scriitor presupune un anumit timp de antrenament pentru a-i putea surprinde, măcar în parte, caracteristicile.

Mă gândesc că, nescriind roman, fresca socială din opera lui Caragiale, oricât de întinsă şi veridică, n-are unitate sau are una de tip special, caleidoscopică. Comediile i-au fost citite cu un ochi nou spre jumătatea secolului XX de către Radu Stanca şi, dintr-o perspectivă şi mai complexă şi comprehensivă, în ultimul pătrar al aceluiaşi secol, de către N. Steinhardt. Schiţele, care reprezintă un segment bine definit al operei, sunt o proză de intensitate, pe alocuri de un comic şarjat, burlesc, ce se citeşte în doze mici, ca poezia lirică: niciodată, în condiţiile unui cititor relaxat, nu voi citi 15-20 dintre ele într-o singură după-amiază. Chiar nuvela caragialiană e mai tensionată decât la alţi autori, care uneori se mai pierd în descrieri. În cazul prozei beletristice, mai apăsat decât la oricare alt scriitor român, la Caragiale am sentimentul că niciun cuvânt nu poate fi clintit de la locul lui decât cu riscul de a mutila pagina ori chiar întregul.

Clasic fiind, la autorul Scrisorii pierdute ne raportăm ca la o paradigmă. El este un scriitor fără epigoni, fenomen explicabil poate sociologic, din această cauză ne oferă şansa unei literaturi-etalon, la care te întorci mereu, fără riscul de-a rătăci prin cineva care seamănă cu el. Situându-l în contextul istoricoliterar al clasicilor, n-am voie să uit că el ne propune luciditatea ca mod de raportare la lume într-o perioadă, la noi cel puţin, încă de confuzie romantică, nu numai în artă, dar şi în planului visului social. Un astfel de scriitor presupune un cititor inteligent, care, cu perspicacitate, trebuie să pornească de la premisa că, în schiţe, ca şi în teatru, Caragiale ştia, pe