• Pentru că îl socotim tolerant cu greşelile noastre, ca unul care se autoinclude în „lanţul slăbiciunilor”. Dar era oare un ochi al lanţului? Era oare „eu” şi „nenea Iancu” o proiecţie la scară literară a autorului? Caragiale pictează în trompe l’oeil sau, cu un termen mai actual, în 3D, măsluieşte perspectiva cu o artă inegalabilă. De aceea e greu să spui ce e real şi ce nu în „lumea lui”.
• Pentru că ne face să râdem. Dar nu ne gândim prea des că râsul e şi o formă de maximă seriozitate.
• Pentru comediile lui. Dar, a spus-o încă de la început Titu Maiorescu, îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie. (Grecii le reprezentau pe Thalia şi pe Melpomene într-un mod asemănător. Cele două muze sunt greu de distins una de alta, iar gura deschisă a măştilor pe care le ţin în mână exprimă un ţipăt pe care „îl auzim” la fel.) Acelaşi lucru îl va descoperi, ceva mai târziu, Ionesco.
• Pentru momentele şi schiţele lui, care ni se par proză pură. Însă tocmai acestea au o formulă estetică absolut originală: gazetărie + dramaturgie. Aceasta este trăsătura stilistică distinctivă a prozei comice a lui Caragiale.
• Ne place pentru personajele lui, pentru Rică Venturiano, pentru Leonida şi Efimiţa, pentru Trahanache şi Dandanache, Caţavencu şi, mai ales, pentru cetăţeanul turmentat, pentru Nae şi Miţa Baston, pentru Crăcănel şi Pampon. Ne plac Mitică, Lache, Mache, Goe, mamiţa, „eu” şi toţi ceilalţi. Dar uităm că marele lui personaj, atotputernic, ubicuu şi proteic, umbra peste care nici unul din cei care ne plac nu poate sări este Limbajul. Acesta leagă şi dezleagă intriga, acesta asigură momentele culminante, acesta e insistent, pompos, umflat, sclifosit, cuceritor de caraghios, şi în iatac, şi în locurile publice, acesta e divinitatea tutelară a „lumii lui Caragiale”.
• Pentru că e un culegător de greşeli. (Într-adevăr, Caragiale a fost ş
