Săptămâna aceasta a reapărut pe piaţă –într- o ediţie revizuită şi adăugită de către autorul ei – una dintre cele mai interesante cărţi, din spaţiul culturii româneşti, Calea Rătăcită* a profesorului Constantin Prut.

În cele ce urmează, vom încerca să acoperim afirmaţia de mai sus, prin câteva sugestii ce ar putea să fie tot atâtea intrări într-un text, pe cât de complex, pe atât de limpede, aşezat într-un stil de o coerenţă care nu suprimă în nici un caz plasticitatea. Mai mult decât atât, cartea, în sine, este un exemplu că ştiinţa este înainte de toate şi uşor de înţeles, când autorul celei care o practică, are, pe lângă informaţie, şi talent. Desigur că reperele cărţii, despre care scriem aici, se regăsesc în cultura tradiţională românească, dar ambiţionează să citească fondul principal al semnelor care se constituie în simboluri valabile în cultura universală. Excursul pe care îl face Constantin Prut, în marea cultură străveche a umanităţii, ne îndreptăţeşte să afirmăm, însă, că textul său, fiind aşezat pe traseul precizat, dincolo de a fi exhaustiv, poate să fie luat drept reper pentru o imaginară călătorie în adâncurile insondabile ale memoriei colective, fără de care prezentul se lipseşte de sens. Deşi pare paradoxală afirmaţia de mai sus, în contextul unei modernităţi în care fragmentarul este mai important decât întregul, iar particularul devine suveranul atotputernic al momentului, aceeaşi modernitate ce pare să dizolve cronologia se îmbată de bucurie când substraturile instinctului colectiv relevează căi ale accesului spre insondabilele depozite ale subconştientului. Aşadar, o carte numai în aparenţă clasică, prin felul în care explicitează sinteze ale spiritului uman, este, în fapt, un răspuns grav, pe care îl găseşte omul modern la neliniştile perpetue produse de vacuumul existenţialist contemporan. N-ar exista, din această perspectivă, nici