Dragul meu Osea, Hai să ne întoarcem privirea spre fotografia aceea îngălbenită, unde colosul mumificat (cum îl numește Dominique Fernandez) stă alături de viitorul părinte al literaturii revoluționare. Nu întîmplător îți solicit acest set-back în discuția noastră, ci mînat de o revelație miniaturală: în timp ce scriitorul preferat al lui Stalin este prototipul omului al cărui motor principal duduie doar dacă-l hrănești cu lemnul putrezit al vanității, scriitorul care s-a întors din Italia tocmai pentru că-i lipsea adulația mulțimii și ducea dorul osanalelor comandate de Tătuca, celălalt, după zeci de ani de bogăție, împliniri materiale, glorie literară, decide să se retragă, să renun­țe la tot. Întrebarea e dacă nu cumva la originea ambelor trasee nu se află un impuls unic... Tolstoi. Citesc în paralel cursul lui Nabokov și monografia lui Fernandez și găsesc la amîndoi renegarea plină de savoare a lui Dosto – francezul o spune pe șleau: nu mai pot citi Dostoievski, cu excepția romanului lui Raskolnikov. De ce? E prea tumultuos, prea repezit, prea concentrat, prea idealist, în detrimentul artei. Aici, evident, se întîlnește cu Nabokov, care-l expediază cu un dos de palmă bine aplicat. Dar Tolstoi? Tolstoi supraviețuiește tocmai pentru că nu respinge mediocritatea, se bălăcește în ea (fără a se contamina) cu bucurie. Altă diferență, similară sintagmatic: personajele lui Dostoievski sînt, toate, excepționale. Tolstoi vede însă, fără pic de neplăcere, și evoluția gîndacilor acestei lumi. În fond, contele Vronski e un gîndac – unul frumos, o molie cu aripi superbe, însă o insectă lipsită de inteligență, de moralitate, chiar și de suflet. Cu toate acestea, Tolstoi îi pune în față lampa propriei indulgențe (funcționînd, desigur, pe baza unui combustibil creștinesc), condamnînd gestul Annei: nu ea e cea care trebuie să pedepsească. Lenea, irascibilitatea și lipsa de