Îl citesc pe Caragiale ca pe un scriitor ce a impus, prin operele lui, o viziune realist-ironică asupra umanului, ca pe un comediograf care şi-a asumat un mod nou de a transcrie reacţii sufleteşti şi comportamente, înregistrând, totodată, cu acută vibraţie polemică, tare şi imposturi morale, prestigii închipuite şi moravuri.

Îl citesc ca pe un scriitor care, prin calităţile scrisului, prin forţa de a întrupa o întreagă lume, prin exerciţiul mimetic, trasează, în fond, cu luciditate necruţătoare, profilul neamului său, cu calităţi, cu defecte, inconsecvenţe şi inadecvări. Nu întâmplător, Ana Blandiana îşi exprima, cândva, amărăciunea că trăim cu toţii în „lumea lui Caragiale”, o lume „de vorbe fără acoperire, de forme care îşi amână fondul”, o lume care nu poate fi părăsită, pentru că „singurul mod în care poţi scăpa din ea este să o schimbi”. Privirea „rea” a lui Caragiale este una perfect exersată pentru înregistrarea şi sancţionarea fisurilor din ordinea morală a lumii, dar ea are, în egală măsură, şi un substrat exorcizant. Prin perenitatea operei sale, Caragiale se lasă citit, astăzi, din diferite unghiuri, dar, mai ales, continuă să ne descifreze el pe noi, în tot ceea ce avem mai adânc şi mai inexprimabil. Lecturile diverse pe care textul caragialian le suscită şi astăzi nu sunt decât feţe ale lumii noastre de ieri şi de azi, definiţii ale sufletului nostru, exasperante oglinzi ale fiinţei noastre lăuntrice.

Dincolo de toate acestea, se cuvine precizat că actualizarea cu orice preţ a textului caragialian este o operaţie pe cât de inutilă, pe atât de primejdioasă, pentru integritatea semnificaţiilor operei. Metamorfozele forţate, resemantizările inadecvate, reficţionalizările improprii nu fac nici un bine operei caragialiene. Aceste riscuri sunt remarcate de Nicolae Manolescu, care, în Istoria critică a literaturii române, consideră că actualiza