Ion Papuc, Sub zidurile tradiţiei,
Bucureşti, Editura Palimpsest, 2011, 200 pag.
Ion Papuc e un anahoret urban cu biografie ştearsă şi cu destin numinos. Ca prezenţă socială, viaţa i-a fost de o sărăcie ce descurajează pînă şi încercarea de a o evoca, dar sub unghiul orizonturilor încercate cu mintea, personajul e mitic.
L-am bănuit mereu de o tentă vizionară în intuiţiile cu care judecă istoria. De aceea, dacă l-aş privi ca pe un intelectual de interior, a cărui minte s-a uscat în rutina cărţilor, l-aş depune din treaptă, degradîndu-i stofa. Mai curînd Ion Papuc e din categoria extravaganţilor cu destin inclasabil. Mai rar un spirit atît de desfăcut de servituţi publice ca acest ardelean care a părăsit Clujul în 1968, pentru a se aşeza în ticăloasă capitală dîmboviţeană, unde regăţeni stricaţi de morbul levantin nu numai că respiră aerul mitocăniei oficiale, dar pe deasupra, mai fac şi cultură de elită.
A spune despre Ion Papuc că şi-a trăit destinul în afara tiparelor obişnuite e un biet eufemism. Judecat după cursul insolit pe care i l-a luat viaţa, Ion Papuc pare un inadaptat cronic de esenţă fantastă: un intelectual fără aderenţă la pojghiţa lucrurilor concrete, absorbit de himere ideale şi trăind sub fervoarea unor modele de nobleţe clasică. Mai mult, privilegiul de a nu fi stat sub servituţi comuniste l-a plătit printr-o carenţă îngrijorătoare a oricărei inserţii sociale, aproape un deceniu ducînd literalmente o viaţă clandestină, fără buletin de Bucureşti şi fără un salariu care să-i dea un minim sprijin moral. Un asemenea famelic rătăcind dintr-o gazdă în alta nu putea supravieţui decît mutîndu-şi centrul de greutate în copca spiritului interior, aşa explicîndu-se de ce Ion Papuc a intrat în pielea unui tînăr mistuind cărţi şi împingînd deliciul lecturii pînă la orgoliul de a şti că ultimul ban dat pe cărţ
