Raporturile dintre gazetăria şi literatura lui I.L. Caragiale reprezintă o temă veche în critica românească, nouă fiind doar amplificarea ei în exegetica ultimilor ani. Problema comportă, în opinia mea, două aspecte distincte şi poate fi elucidată prin complementarizarea răspunsurilor la tot atâtea întrebări.

Prima ar fi: cât datorează scriitorul I.L. Caragiale gazetarului cu acelaşi nume? A doua: cât de valoroasă este, în sine, publicistica maestrului privită în ansamblu şi pe secţiuni tematice?

Mulţi consideră că anii de început petrecuţi în gazetărie nu doar l-au ajutat să-şi „facă mâna” în vederea carierei ulterioare de scriitor, dar i-au amprentat atât de puternic stilul, încât I.L. Caragiale n-a reuşit, de fapt, niciodată să se sustragă tiraniei lor. Asta în cazul fericit în care nu se afirmă direct că o bună parte a operei sale se regăseşte intactă în matricea jurnalisticii vremii în formă de semipreparate ori chiar de produse finite, numai bune de preschimbat în capodopere de un tip talentat. Condiţie pe care nenea Iancu o îndeplineşte cu brio.

Ipoteze absolut seducătoare, nimic de zis, nu însă şi la fel de convingătoare. E adevărat, ca să aibă din ce trăi, Caragiale a făcut presă, dar nu presa l-a făcut pe I.L. Caragiale scriitor. El nu este, iniţial, un ziarist – fie şi extrem de dotat – care, ulterior, evoluează spre condiţia de scriitor, ipostază în care se foloseşte de presă şi de mecanismele ei specifice pentru a moderniza literatura română. Dimpotrivă: este, de la bun început, un scriitor care se foloseşte de talentul literar pentru a supravieţui în presă, mai curând păcălind-o decât servind-o cu măiestrie.

Ar fi timpul să ne debarasăm de lozinci fără acoperire de felul tocitului „Caragiale, un strălucit gazetar”. Producţia sa jurnalistică, atâta cât a fost recuperată din colecţii adesea incomplete, este modestă canti