Pentru mine, I.L. Caragiale e, într-o mai mare măsură, „contemporanul nostru” decît „omul epocii sale frumoase şi senine”.

Sînt însă mefient faţă de actualizările sale forţate din critica modernă postbelică (de la B. Elvin la Mircea Iorgulescu şi, mai nou, la Mircea A. Diaconu) sau din punerile în scenă mai noi ale unor piese de teatru caragialiene (de la montarea lui Lucian Pintilie cu De ce trag clopotele, Mitică? la Scrisoarea pierdută a regretatului Alexandru Tocilescu). Orice s-ar zice, Caragiale nu este nici un existenţialist, nici un postmodern avant la lettre (poate un antimodern, dar asta-i deja altă discuţie), oricît s-au străduit să-l „abisalizeze” şi să-l updateze unii membri ai tinerei generaţii interbelice (mă gîndesc îndeosebi la Eugen Ionescu şi la Mircea Eliade, dar şi la N. Steinhardt cu lectura sa ortodoxizantă) şi oricît l-ar fi revendicat drept precursor unii contemporani ai noştri. A-l actualiza cu forţa mi se pare perfect inutil. Între interpreţii ultimelor decenii, numai cine n-a vrut nu s-a folosit de el. Sigur că există o parte de umbră, enigmatică, a unor texte ale lui Caragiale în care personajele înnebunesc sub loviturile unui fatum deghizat în ghinion; sigur că „diavolul” îşi arată, ghiduş, codiţele în anumite proze; sigur că „sacrul” e compromis de „profan” (precum Mitică, „bucureşteanul prin excelenţă”, sub semnul Sfîntului Dumitru, patronul Bucureştilor), iar comedia de moravuri re-încarcă, senil şi derizoriu, personaje ale tragediei antice (precum Agamiţă Dandanache pe Agamemnon sau conu’ Leonida pe eroul de la Termopile), însă atitudinea scriitorului rămîne, mereu, aceea a unui raţionalist sceptic şi cinic, care nu vizează doar malformaţiile morale şi de limbaj ale unei „societăţi” în tranziţie, ci pe cele ale umanului însuşi. Mă interesează tot mai mult, cînd îl recitesc pe Caragiale, modul în care acesta „atacă” p