Recunosc: nu ştiu să detectez un blat
Ca bătrîn cinefil, nu pot decît să mă bucur pentru insistenţa cu care îmi joacă zilnic în faţa ochilor titlul acelui film admirabil regizat de fiul domnului Adrian Porumboiu: A fost sau n-a fost…? Acolo, întrebarea era dacă a fost sau nu revoluţie în ‘89. Aşa cum se întîmplă de atîtea ori în ţara asta tristă, dar plină de humor (sorry, dar e cea mai cuprinzătoare definiţie a ei), drama unei interogaţii se modifică în comedia ei, că altfel nu ar fi dramă. Azi, cînd am trecut de la radiofonicul fotbal minut cu minut la telefotbalul de zi cu zi - şi nu ştiu dacă e mai bine - apăsătoarea problemă s-a transformat în hazoasa angoasă: a fost sau n-a fost blat?
Personal, o recunosc, nu mă mai pot uita în direct la un meci - cu sau fără străinezi la centru şi la tuşă - în afara acestui chin şi el în cele din urmă vesel: “Bă băiatule (adică eu), fă ochii mari, holbează-te la maximum, fă apel la cît fotbal ştii, e blat aşa cum s-a anunţat sau e un…” nu pronunţ rima, că nu vreau să fiu şi mai destrăbălat decît patronii, mă înţelegi? Vin imediat şi iar recunosc că oricît apelez la cultura mea fotbalistică, nu am detectat pe loc, imediat, nici un blat la noi, cu atît mai puţin la ăia. E limita mea, mi-o asum, nu analizez din ce vine, probabil din profunda mea incapacitate de a fi altceva decît un fraier în acest condiţii istorice ale şmecheriei multilateral generalizate (sper să mi se accepte decenţa exprimării). Totuşi, oricît mă străduiesc, oricît mă holbez, nu văd blatul, îl văd doar pe Grigore şutînd perfect pentru 1-0 la Ploieşti - imediat mă sună un drag dinamovist să mă întrebe dacă m-am prins la cum a plonjat Luguşoru’ la şutul lui Grigore şi-mi explică secundă cu secundă. Nu-l pot combate…
Seara îl aştept să-mi explice care a fost blatul din Groapă, cum şi de ce l-au lăsat pe Adrian Prinţu’ să alerge singur cu ming