Înainte de a răspunde la întrebarea Cum îl citiţi astăzi pe Caragiale?, aş face observaţia că, spre deosebire de Eminescu, Caragiale este astăzi foarte bine citit.

Cărţile lui Florin Manolescu (Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii, 1983, reeditată în 2002), Liviu Papadima (Caragiale, fireşte, din 1999) şi, respectiv, cea recentă a Ioanei Pârvulescu (Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, din 2011) au adus receptarea scriitorului „la zi”, schimbând perspectiva asupra multora dintre aspectele şi faţetele creaţiei sale.

În primul rând, au înlăturat clişeele anilor ’50, de genul „satirei la adresa burghezo-moşierimii” sau al „realismului critic”. Dimpreună cu mai vechea monografie a lui Ştefan Cazimir, Caragiale – universul comic (1967) şi cu incitantul eseu I.L. Caragiale faţă cu kitschul, din 1988, al aceluiaşi, cercetările colegilor noştri au fixat receptarea scriitorului clasic pe un cu totul alt palier exegetic. Dintr-o natură, care scrie instinctiv, impulsionat doar de dorinţa de a critica societatea, Caragiale ni se înfăţişează astăzi ca un autor complex, în bună măsură livresc, stăpân pe strategiile narative, scriind în cheie palimpsestică şi parodiind nu lumea în care trăia, ci imaginea ei în presă şi literatură.

Cum îl citesc eu? Ca pe un mare moralist, în primul rând. Unul care vede, în mofturile şi pretenţiile pe care le vehiculează presa şi literatura sfârşitului de secol XIX, fisurile şi neputinţele condiţiei umane. Un moralist care utilizează „lancea lui Ahile”: cu o latură, incizează în profunzime ţesuturile cancerigene ale tarelor de caracter, iar cu cealaltă cauterizează, prin somptuozitatea limbajului şi a măiestriei sale literare, leziunile provocate. Evident, Caragiale nu trebuie citit de cei, vorba lui Călinescu, surzi la sublim, altminteri interpretările aspectelor morale ale creaţiei sale riscă să d