I.L. Caragiale trece întotdeauna cu brio proba istoricităţii şi a istorizării puse sub semnul genericului, desfătarea estetică la o veche/nouă lectură a operei sale rămânând nealterată. E. Lovinescu s-a înşelat, pe cât de grav, pe atât de grăitor, în privinţa uzurii temporale, a duratei scurte în buna receptare a operei caragialiene.

Marele critic nu şi-a dat seama că autorul Conului Leonida faţă cu reacţiunea surprinde esenţial modul nostru de a reacţiona faţă de exterior şi faţă de alteritate. Tocmai teoreticianul sincronismului a ignorat interesul lui Caragiale pentru simularea care generează lent stimularea, pentru modelarea prin imitaţie – atât de acute şi în vremea Scrisorii pierdute, nu numai în perioada interbelică.

Rămânând pe terenul lovinescian al revizuirilor, pot spune, păstrând proporţiile, că eu le-am acceptat pe toate, cu condiţia... să nu se schimbe nimic. De-a lungul câtorva decenii, am fost martorul şi tributarul relaxării benefice a grilei interpretative: de la catalogarea lui I.L. Caragiale drept maestru neîntrecut al realismului critic (cu demascările, biciuirile şi înfierările de rigoare) sau adevărată placă turnantă a literaturii noastre, până la a fi considerat precursor al literaturii absurdului, existenţialist pur sânge, sau iniţiator al deconstrucţiei convenţiilor literare. Ceea ce dovedeşte că, turmentată sub presiunea influenţelor ideologice de orice fel, lectura nu mi-a rămas consecvent inocentă şi generoasă în candoare. Ambiguităţii înţelesurilor decodate prin lectura profesionalizată (zic eu) i s-a adăugat aceea a procedeelor înseşi, a funcţionalizării elementelor structurale, a statutului ficţional.

În ceea ce mă priveşte, am urmat două piste de lectură care, cronologic, s-au succedat. Una, de-a lungul căreia m-am lăsat cufundat într-o lume a sfârşitului de secol XIX, lipsită de griji şi drame, şi a doua,