Persona începe printr-o succesiune rapidă de imagini ce alternează secvenţe din istoria cinematografului, scene de cruzime, sacrificarea unui animal, o răstignire, pentru ca, treptat, pelicula să se rupă. Dintr-odată trecem dincolo de ecran pentru a vedea mai întîi imagini cu trupuri aparent lipsite de însufleţire (dar care deschid ochii într-o imagine himerică). În sfîrşit, succesiunea se opreşte la imaginea unui copil, trezit din somn. Acesta priveşte, pe un ecran aflat în faţa sa, ceea ce pare a fi imaginea contopită (suprapusă) a actriţei Elisabeth Vogler (Liv Ullman) şi cea a sorei Alma (Bibi Anderson), cele două protagoniste ale filmului. Un lucru se poate spune sigur despre această scenă. Secvenţa cu care Bergman deschide filmul este o reflecţie asupra artei cinematografice. Dar ce se „petrece“ în Persona? Sîntem într-un spital de psihiatrie. În prima scenă, directoarea spitalului (Margaretha Krook), care se ocupă de cazul Elisabethei Vogler, o cheamă în biroul ei pe sora Alma, pentru a-i vorbi acesteia despre cazul celebrei actriţe: „Ai văzut-o pe dna Vogler, soră?“/ „Nu, nu încă.“/ „Atunci îţi voi descrie cazul său... şi îţi voi explica de ce vreau să te ocupi tu de ea. După cum ştii, doamna Vogler e actriţă şi tocmai juca înElectra, cînd, în mijlocul piesei, i-a pierit glasul şi a privit în jurul său cu surprindere. A rămas tăcută cîteva clipe. Mai tîrziu s-a scuzat spunînd că abia s-a abţinut să nu izbucnească în rîs. A doua zi cei de la teatru au sunat-o să o întrebe dacă a uitat că avea repetiţie. Cînd a venit guvernanta sa era încă în pat. Se trezise, dar nu se mişca şi nu răspundea la nici o întrebare. E în starea asta de trei luni şi i-am făcut toate testele posibile. Rezultatele sînt clare: e perfect sănătoasă, şi mental, şi fizic. Şi nu poate fi vorba de vreun fel de reacţie isterică. Întrebări, soră Alma?“/ „Nu.“/ „Atunci poţi merge la dna Vo