S-a mai spus că visăm la Eminescu, dar trăim în lumea lui Caragiale. Ne mişcăm între Mitică şi Hyperion, zis-a, profetic, Laurenţiu Ulici. Şi lucrurile cam aşa stau.

Eminescu a fost prea profund, prea vizionar şi prea melancolic pentru veacurile grăbite şi zbuciumate ale României moderne. Aş zice că a fost prea german, prea metafizic, prea atemporal. De aceea ne mai întrebăm azi dacă e actual, dacă nu cumva e mai degrabă exemplar, un obiect cultural oniric, o proiecţie colectivă „la steaua” niciodată atinsă, doar întrezărită. În cazul lui Caragiale, problema constă exact în proximitatea frapantă a comicului său, în imanenţa lui mereu valabilă. Râdem şi acum de întâmplările din schiţe şi din piesele inventate tocmai la sfârşitul veacului XIX. Avem şi azi situaţii similare unor carnavaluri mascate, nopţi confuze şi indecise, discuţii ridicole şi „rivuluţii” în pijama, scrisori pierdute (şi regăsite taman la alegeri), amorezi adulterini ameninţaţi de tabloidizare, oficiali amnezici simpatici până la un punct, naivi înşelaţi până-n ultima clipă şi demagogi de calibrul unui Caţavencu. Multă gălăgie, mult spectacol, multă culoare, surprize de tot felul – o tragi-comedie, fenomenologic vorbind. Două chestiuni rezultă din astea: una, că autorul bucăţii Căldură mare a surprins genial mecanismul nostru socio-politic şi afectiv, atât de terestru, de alunecos, de polimorf şi de instabil; a doua, că ne-am schimbat de atunci puţin, pe ici, pe colo, dar nu în punctele esenţiale. Măsura noastră ontologică a rămas aceeaşi.

Pe de altă parte, Caragiale pare azi un scriitor destul de versatil, în ciuda reputaţiei de manierist al urbanului mărunt. El a arătat că poate fi la fel de bine grav, scriind (o) dramă, proză absurd-comportamentală sau fantastică, parodie şi ceva texte de atitudine. Poate nu la fel de memorabile precum piesele de teatru, dar perfect valabile