O idee din Mari corespondenţ e pornită de la corespondenţa autentică şi anonimă parţial stricată de G. Călinescu în Scrinul negru: dacă îţi cad în mână scrisorile de o viaţă ale unui necunoscut, intri în literatură, pentru că descoperi un destin, rolul tău de cititor fiind esenţial.
Condiţia e, deci, să nu-l cunoşti pe autor, să nu te intereseze persoana lui decât aşa cum o descoperi citind. Cu corespondenţa scriitorilor, lucrurile stau oarecum diferit. Ei te interesează, vrei să afli tot ce se poate despre ei. Totuşi, chiar dacă estompat, efectul literar se produce. Exemplu. Corespondenţa lui Tudor Vianu e sobră. În schimb, îi propune o enigmă cititorului neprevenit. Tânăr, Vianu îl are în centrul vieţii pe Simon Bayer. Îi scrie pătimaş. După aceea, fără să cunoşti explicaţia, Bayer dispare. Am presupus că, trăind în acelaşi oraş, nu mai aveau nevoie să-şi scrie. Greşeam. Vianu i se adresează din nou lui Bayer după mulţi ani şi îl întreabă: „Ce mai faci? Am auzit că ai o fată frumoasă şi cuminte, mi se pare căsătorită.” Contrastul dintre prietenia pasionată din tinereţe şi indiferenţa amabilă de acum produce o impresie puternică. Efect literar.
La scriitori poate să intervină şi literatura datorată expresivităţii. Să zicem, corespondenţa berlineză a lui Caragiale. Pe de o parte, comunicări anodine, interesante numai pentru istoriografie, pe de alta câteva scrisori superbe, urcând până la capodoperă, ca aceea despre vizita lui Delavrancea la Berlin. Acestea sunt literatură fără să mai fie nevoie de intervenţia cititorului. Prin urmare, există corespondenţă de destin, care poate deveni literatură printr-un anumit fel de lectură, şi există corespondenţă expresivă care tinde să se instituie ca specie literară. Expresiv e Ion Barbu, când îşi povesteşte amorurile, sau fusese Caragiale plângându-şi o suferinţă jucată, de dor după o Fridolină a lui. Destina
