I.L. Caragiale mi se pare a fi un geniu literar risipit în genuri minore, un conservator de-a dreptul revoluţionar, un însingurat care şi-a dorit viaţă socială, un sceptic care voia succes şi un aspru critic al vieţii politice româneşti dar care a făcut politică.

E drept, fără nici o urmă de rezultat. El este cel care ia peste picior Jubileul regelui Carol I după ce scrisese un imn intitulat Întoarcerea victorioasă dedicat aceleiaşi ilustre figuri a istoriei naţionale. Caragiale a debutat în publicaţii liberale şi s-a afirmat în cele conservatoare, a ironizat mica burghezie, comercianţi, funcţionari şi la rîndul său a fost proprietar de restaurant ori funcţionar al statului, a luat peste picior francmasoneria şi asimilaţii, dar a beneficiat de sprijinul Societăţii „Junimea”. Făcea un haz nebun de ardeleni, dar a încercat să se mute fie la Braşov, fie la Sibiu. S-a întrebat, făcîndu-ne cu ochiul, ce căuta neamţu’ în Bulgaria?, şi n-a stat pe gînduri să se mute la Berlin, cu toată familia, după ce a primit moştenirea Momuloaiei. Toate acestea sporesc misterul Caragiale şi în aceeaşi măsură contribuie la monumentala sa prezenţă. Contemporanilor săi nu le-a fost uşor. Era greu, era de nesuportat să înduri adevărul şi forţa operei sale care ridiculiza mai tot ceea ce era considerat a fi onorabil. Un alt scriitor, japonez de astă dată, Yukio Mishima, scria că singura şi adevărata dorinţă a celui căzut în ridicol este aceea de a face ca toţi martorii ridicolului său să dispară. Prin felul său de a fi, de a gîndi şi mai ales de a scrie, Caragiale era un generator şi un martor al ridicolului unei societăţi care încă mai bîjbîia în căutarea noii sale identităţi. Caragiale era genial şi nedrept, era idealist şi fripturist, era tolerant şi vedea monstruos, după propria zicere. El era, este şi, din păcate, va mai fi, chiar noi. Dualitatea sa ca persoană şi mai cu seamă