Memoria frunzelor moarte, volum de amintiri şi reconstituiri scris de Marie-Hélène Fabra Brătianu, descendentă a familiei Brătienilor, aduce la suprafaţă, dincolo de piese documentare însemnate pentru istoria României din prima jumătate a secolului trecut, poveştile a trei femei formate în epoci diferite. Unite prin legături de sînge, dar şi printr-un ghem de sentimente foarte amestecate, poveştile lor, şi, implicit, relaţiile dintre ele etalează adevăruri dure despre relaţiile dintre mame, fiice şi bunice: ataşamente, dar şi distanţări, nevoie de comunicare, dar şi blocaje ultime, înduioşări şi sancţionări critice, acuze tacite şi inevitabile reconcilieri. Faptul că nimic nu e edulcorat în nuanţele nostalgiilor care impregnează de multe ori confesiunile de familie dă acestei cărţi cu multe muchii o coloratură aparte, care se impune de la primele rînduri. Trei sînt femeile ale căror vieţi au dat substanţă acestui volum. Marie-Hélène Fabra Brătianu, autoarea, e cea care face munca de arheologie pe terenul minat al amintirilor şi relicvelor păstrate de mamă şi de bunică: Ileana Brătianu şi Elena Brătianu (fostă Sturza), căsătorită cu Gheorghe Brătianu. Pe de o parte, cartea aduce la un loc impresiile descendentei Brătienilor la contactul direct cu România, ţară pe care o descoperă mai îndeaproape după Revoluţie, mai mult constrînsă de împrejurări. Între acestea, inserează fascicule dintr-un roman autobiografic scris (şi niciodată asamblat) de bunica ei, Elena, faţă de care detectăm, citind printre rînduri, un tip de fascinaţie care o motivează să dezgroape vechi istorii de familie într-o măsură chiar mai mare decît o poate face ataşamentul mamei, Ileana Brătianu, pentru ţara natală. Ţara mamei Trimisă la şcoală în străinătate pentru a fi ţinută departe de anii tulburi ai sfîrşitului celui de Al Doilea Război Mondial, Ileana Brătianu revine în ţară, ne povesteşte