Nu ştiu când s-a întâmplat prima oară, dar l-am citit de la un punct încolo pe Caragiale ca pe un modern, aşa cum îl acreditează şi Liviu Papadima în cartea sa, Caragiale, fireşte (Editura FCR, 1999), şi nu ca pe un „mare clasic”, şi nu mă mai pot întoarce la inocenţa lecturii care mi-l serveşte pe Caragiale ca instrument pedagogic.

Acest Caragiale-turnesol al oricărei situaţii picant-absurde din lumea de azi mi se refuză din nou, deşi, de foarte multe ori când alţii spun Kafka pentru a descrie o experienţă românească, eu prefer să spun Caragiale. Caragiale este cel mai bun ghid „turistic” al ţării mele. De asemenea, dihotomia obstinată între un Caragiale maestru al superficiilor, lejer, surâzător, frivol şi unul abisal, recuperat din câteva momente „paradoxale” şi din drama Năpasta mi se pare un moment depăşit. Nu mă mai interesează „actualitatea lui Caragiale”, omologia lumea operei lui Caragiale – lumea mea sau dacă opera sa constituie expresia unei eterne damnări a lipsei de substanţă tragică sau o soteriologie subtil-ironică circumscrisă condiţiei de a fi român. Am parcurs nu doar itinerariul poncifelor, ci şi pe cel al teoriilor rafinate. Pe de altă parte, m-a cucerit cartea Ioanei Pârvulescu, Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, unul dintre puţinii istorici literari care încercă o recuperare a unui tip de contemporaneitate, a lecturii şi scriiturii deopotrivă oglindite în lumea ziarului. O altfel de contemporaneitate mă interesează, care merge mai departe de sensul pe care i-l conferă Jan Kott în cartea sa despre Shakespeare. Ceea ce simt contemporan în Caragiale poate fi definit cu dubla accepţie pe care o dă termenului Giorgio Agamben, în Qu’est-ce que le contemporain? (Édition Payot & Rivage, 2008). Şi anume: 1. relaţia cu timpul la care aderi prin defazaj şi anacronism, 2. fixarea privirii asupra timpului tău pentru a percepe nu lumin