Cum îl citim azi pe Caragiale? Cu plăcere. O plăcere, poate, sadică, sau, poate, masochistă, or să spună patrioţii care nu admit să fie semnalate, în scopul corectării, defectele obiectului amorului lor public.

Dar dincolo de asta, lumea lui Caragiale e lumea din care ne tragem şi, vorba ceea, nu e sigur că ne-am tras de tot, cum se spunea apropo de originea omului din maimuţă. Numai că aici nu e vorba de nici o maimuţă, pentru că mai degrabă suntem noi, ăştia, prostmodernii, complicaţii şi civilizaţii, maimuţe decât personajele lui Caragiale.

Ştiţi cum îl citesc eu azi pe Caragiale? Cam cum ascultam „Europa Liberă”: ca să mi se confirme ce ştiam, dar şi ca să aflu lucruri noi despre mine şi despre lumea în care trăiesc. Acum „Europa Liberă” s-a dus, dar Caragiale e tot acolo, cu aceleaşi texte ale lui, cu aceleaşi observaţii corozive la adresa celor din jurul său, cu o anume actualitate eternă, dacă se poate spune aşa ceva. Şi, de fapt, nici nu sunt sigur că toate acestea sunt întotdeauna atât de corozive, pentru că, în fond, Caragiale com-pătimea el însuşi alături de eroii săi. Şi ai noştri. Nu, n-am vrut să spun cu asta că aceia pe care-i vedem azi ieşiţi ca păduchii (aşa se zice) în frunte pot fi asemănaţi cu oamenii care populează România lui Caragiale. Mi-ar plăcea, sau e poate doar o iluzie, să trăiesc alături de personajele lui, aş prefera, decât să fiu aici, acum, alături de aceştia. Plus că n-aş mai vedea nimic din cele pe care sunt silit, aşa, să le văd şi să le trăiesc. Dar ăsta nu-i decât paseism curat. Pur şi simplu.

Arvanit sau ce-o mai fi fost, din Insula Hydra sau din altă parte, e sigur că I.L. Caragiale a avut acel geniu care subjugă mult timp pe toţi aceia care-i calcă pe urme, adică se nasc în poporul lui, adică acela pe care a ales să-l ironizeze. Pentru cei care îşi închipuie că patriotismul e doar vituperarea, fie