A ajuns un loc comun să-l numeşti pe (I.L.) Caragiale „contemporanul nostru”. Mai mult, se pare că apelativul „Miticii”, cum sunt pomeniţi în derâdere muntenii, în special de către ardeleni, şi-ar avea originea din celebrul Mitică, palavragiul, stâlpul berăriilor, şmecherul pierdevară, combatantul atoateştiutor, eroul atâtor schiţe ale aceluiaşi Caragiale. Care, asemenea majorităţii marilor scriitori, riscă să fie citit prin lentila unor încetăţenite formule constrângătoare.

Dar este cu adevărat Caragiale „contemporanul nostru”? Şi, mai ales, este Caragiale doar „contemporanul nostru” ? A scris el o literatură de anticipaţie adeverită astăzi sau a fost Caragiale şi contemporanul naşterii unei Românii europene? Mi se va răspunde, poate, că întrebarea este lipsită de sens. Marii autori, penetrând timpurile, sunt în aceeaşi măsură contemporani cu Iulius Caesar, ca şi cu Napoleon ori cu Churchill. De pildă, Shakespeare – care ne-a dat istoria dramatică a numeroşi monarhi ai Angliei, dar n-a scris nimic despre regina lui, despre regina Elisabeta I ori despre părinţii acesteia, născuţi parcă din pana dramaturgului – constituie, cel puţin pentru mine, cel mai fidel cronicar şi al zilelor noastre (vezi, de pildă, Sonetul 66). La fel, Caragiale nu este doar contemporanul nostru, ci contemporanul perpetuu al acestui pământ. Când am citit că singurul personaj pozitiv din O scrisoare pierdută este râsul, am înţeles că a lua cu umor realităţile de la noi reprezintă singura şansă de a supravieţui în România. (N.B. Caragiale a descris mai puţin situaţiile ce îndeamnă la râs decât modul cum se complace lumea în aceste situaţii.)

Cred că mai mult decât orice ghid turistic despre România, fie el şi un ghid pentru vizitatorii ei de astăzi, lectura lui I.L. Caragiale constituie cea mai bună alegere: ea îl va conduce pe străin pe străzile capitalei şi ale târgurilor, îl