Într-adevăr, ce naiba vreau? Mi-au rămas atîtea cărţi de citit, de recitit! Mă îngrozesc de cîte universuri am ratat din trîndăvie, din prostie, din lehamitea luată de la brambureala asta haotică de pe canalele de televiziune, din viaţă, o boală incurabilă…

Poate e şi spaima continuă a omului în vîrstă. Poate e şi atracţia realităţii rapide, copios bălegate, aparent imediate, oricît de vulgară, de promiscuă ar fi, setea obscură, incontrolabilă, de kitsch… Kitsch-ul atotbiruitor, cocina divină! Degeaba caut să-l transform în poezie!? Rămîne betonat, veşnic victorios, ca şi acele piţipoance trăsnet, „bunăciuni” mîndre de cracii lor mortali, de cerceii din limbă, din nări, din buric, de aura grea de infatuarea hlizită (deşi se poartă, mai des, moaca severă, încruntată, ţeapănă, dar posteriorul, prosper, dezlănţuit în opturi infinit comunicative!), strălucitoare-n intenţii bulbucate de silicoane şi botox, plimbată pe tocuri ameţitor de înalte, în rînjetul instaurat vaginal sub rujul gros, cotidian… De fapt, sînt fascinat de kitsch! E totuşi anul lui Ion Luca Caragiale, nu? Dar vreau să visez cu Eminescu, nu să mor de gît cu Caragiale! Plus că, uite, cu omul ăsta e ceva! Caragiale mi-a distrus o iluzie, un basm, un mit, ce mai!, mi-a devenit brusc, cum să vă zic, „antipatic”, să avem pardon!, de cînd am aflat că s-a lungit (i-a tras-o, oameni buni?!) cu iubita lui Eminescu… Oricum, după 73 de anişori, nu mai eşti tînăr, ci copil cu ochii măriţi de orice se vede enorm şi se mişcă monstruos în jur. Şi trebuie s-o spunem, cu mîna pe inimă, că fiţele, mameloasele, ghiorţancele, bididoancele, botanistele ondulează superb în spaţiu, în timp... Oh, sufletul meu magnetizat: Ziţa, Veta, Zoe, Miţa Baston, Didina Mazu… Frumuseţea sfîşietoare, abrutizantă, mistuitoare, misterioasă, ambetantă, durdulă şi fesulie, savuroasă cu clăbuci şi pătimaşă cu bulburuci maximi, p