La ani buni de la data redactării şi a primei publicări, Eugen Negrici s-a decis să reunească într-un volum, Simulacrele normalităţii, texte de la jumătatea primului deceniu postrevoluţionar apărute, atunci, în rubrica la fel intitulată din România literară. E prima carte ce nu relevă intenţia sistematizării, ne previne autorul într-o „Notă“, punînd însă un dubitativ „cred“ înaintea acestui enunţ. Eugen Negrici crede aşadar că volumul lui nu unifică, într-o viziune sistematizatoare, seria de subiecte şi aspecte abordate iniţial în paginile revistei; dar Simulacrele normalităţii ar putea – completăm noi – să scape acestei intenţii de programare auctorială. Ar fi în spiritul convingerilor criticului. Căci autonomizarea unui text în raport cu producătorul lui, printr-o implicare variabilă şi impredictibilă a destinatarului, este centrul de greutate al acestui volum atît de „liber“ tematic şi problematic, să-i spunem, compozit. Fie că reciteşte texte de cultură română veche (pentru că de o literatură română veche, în sensul „tare“ al termenului literatură, nu poate fi vorba), fie că se amuză comparînd anunţuri matrimoniale autohtone şi nord-americane, fie că analizează un poem ca Luceafărul, detectîndu-i resurse „populiste“ (adevărat act de bravură critică, avînd în vedere că textul e din 1981, de la începutul deceniului delirului naţional-ceauşist), fie că amendează „plictisitoarele“ consideraţiuni metaliterare ale „optzeciştilor“, Eugen Negrici este consecvent cu modul său de a înţelege critica şi istoria literară. Particularitatea izbitoare, pentru mine, a lecturii operate de Negrici este dată de răsturnarea raportului dintre cele două discipline. Pentru mulţi analişti (mă număr printre ei), istoria literară înseamnă critică pusă în perspectivă istorică, contexte documentate şi fixate într-o suită coerentă, valori selectate dintr-o epocă (exprimată, poate, mai f