Ritualuri de primavara
Ploua. Picaturi mari de apa cad cu rapait de gloante. Cohorte de nori alearga dezlantuite deasupra copacilor goi. E dimineata si o lumina sura se prelinge odata cu ceata, coborand dinspre munte. Sunt intr-un sat de la poalele muntilor Poiana Ruscai si vad cum vine anevoie primavara. Sunt aici pe urma unor povesti despre Caii lui Santoader, iarba vantului, strigoi si pricolici. Nu e nimeni pe ulitele pustii si niste femei care au stat langa un izvor ca sa-si umple galetile au disparut fara urma intr-o curte, lasandu-mi doar amintirea unor broboade legate straniu, una peste alta, cu capetele ridicate in sus, asemenea unor coarne.
Iesirea din iarna
Pietroasele este o asezare risipita pe ulite inguste, care coboara toate catre albia noroioasa a raului Bega. Totul musteste de apa, pamantul e jilav si zapada mai staruie prin colturile umbrite. Ca sa ajung in cerdacul celei mai batrane femei din sat, dupa cum m-a sfatuit preotul, urmez drumul de-a lungul apei si ma opresc la penultima casa, ascunsa dupa o poarta grea de lemn. Ana Lapugean e in bucatarie, sta pe un scaunel cu spatele catre o soba mare, ce acopera jumatate din perete. Se incalzeste la focul vioi si viseaza poate la zile mai senine. Nu se lasa rugata mult, se vede ca e bucuroasa de oaspeti si dornica de povesti. Imi spune de la inceput ca "mai are numai cinci ani pana la nouazeci", si ca a trait o viata "mandra tare". In schimb, anii astia pe care-i duce acuma nu ii mai plac. "Nu-mi place lumea in care traiesc", spune privindu-ma cu niste ochi cenusii, oarecum intrebatori, ca si cum eu, venita de departe, i-as putea da o solutie, o rezolvare, un ajutor la framantarile ei. Tace o vreme, apoi imi spune ca, mai demult, parca erau alte "legiuri dupa care se misca lumea" si oamenii le tineau cu mare sfintenie, caci nu era bine sa uiti invatatura celor batrani
