Alături de Eminescu şi de Maiorescu, Ion Luca Caragiale a rămas probabil pînă astăzi scriitorul român cel mai comentat la un nivel superior de înţelegere; nu mă refer la numărul exegezelor care i-au fost consacrate, ci la ţinuta şi la profesionalismul marilor comentatori caragialieni.
De la Comediile domnului Caragiale pînă la volumele Caragiale recidivus sau Filozofia lui Caragiale, suita documentarelor amănunţite şi a gloselor sclipitoare a întovărăşit lectura operei autorului, dovadă supremă a actualităţii ei nedezminţite. Centenarul morţii lui Caragiale nu are nimic a face cu centenarele morţii autorilor susţinuţi doar de tradiţia şcolară: lectura lui I.L. Caragiale a început cu adevărat abia după 1912.
Într-un moment aniversar ca cel de acum, multitudinea comentatorilor pe cît de avizaţi, pe atît de străluciţi trebuie semnalată ca premisă a unui nou comentariu. G. Călinescu, dar mai ales Şerban Cioculescu, au încercat cei dintîi, încă din deceniul patru al secolului trecut, să demonteze complicata maşinărie caragialiană, atunci apărea pentru prima dată şi o ediţie solidă, aproape completă a scrierilor, ediţia Zarifopol-Cioculescu. Imediat după război, însă, numărul comentariilor excepţionale creşte exponenţial (Ştefan Cazimir, Ioan Constantinescu, Al. Călinescu, Al. Paleologu. Alexandru George, Florin Manolescu, Ion Vartic, Ioana Pârvulescu, N. Manolescu). Nu există teritoriu al operei lui Caragiale care să nu fi fost vizitat măcar în treacăt de o pană critică ascuţită, de o inteligenţă în afara celor comune. Adevărurile critice inconturnabile s-au acumulat în chip fericit.
Despre Caragiale a fost voie să se vorbească şi să se scrie chiar şi în cei mai represivi ani ai regimului comunist – într-un mod, bineînţeles, tendenţios şi falsificator. Perspective cu adevărat novatoare s-au deschis abia în ultimele decenii, odată cu contribuţi
