Doi atleţi aleargă pe două poduri paralele peste un fluviu: un pod e de piatră, celălalt de scânduri putrede.

Cel care trece peste podul de piatră e însoţit de limuzine mergând încet în urma lui, filmându-i mişcările, de reporteri pe motociclete, înregistrându-i respiraţia, de oameni care-l iubesc şi-l împing înainte cu bătăile inimilor lor. Celălalt e singur. Picioarele îi alunecă pe scândurile mucegăite, îi scapă prin găurile dintre scânduri. Din când în când e lovit de pietre aruncate de cei de pe malul său, propriii săi compatrioţi. Atleţii sunt la fel de buni, dar competiţia nu e la fel pentru amândoi. De fapt, am putea spune că nu e aceeaşi competiţie. Atletul de pe podul de piatră va câştiga şi va fi purtat în triumf. Celălalt va fi blamat pentru eşecul său. Toţi vor spune: eşti un prost atlet, cum te puteai măcar gândi să-l concurezi pe marele X? Din acest motiv, pentru că eşti prost atlet, ai pierdut, nici o altă explicaţie nu e luată-n considerare. Regula cea mai importantă în acest joc e că nu ai voie să te plângi.

Nimeni nu va crede măcar o clipă că alergătorul singuratic poate câştiga. Compatrioţii lui spun înaintea fiecărei curse, cu răceală şi dispreţ: n-are şanse. Concurenţii săi par aureolaţi: au luat premii peste premii. De atâtea premii, nimeni nu le mai vede performanţele. Premiile sunt cele care contează. Ei aleargă acoperiţi de medalii ca de nişte solzi sclipitori. Le-au câştigat pe poduri netede, solide, sigure, construite mult înainte ca ai tăi să încropească măcar cel mai primitiv pod de funii. Nimeni nu le pune piedică pe traseu, nimeni nu-i loveşte din mers. Celălalt aleargă într-un maieu găurit şi târăşte de picior, ca o ghiulea, reputaţia proastă a alor săi.

La decenii după ceilalţi, iată că şi bătrânul pod de scânduri, prin munca, de asemenea sub o ploaie de pietre, a câţiva oameni, începe să arate mai b