Pe Caragiale îl citim ca pe o formă de delectatio morosa. Pe seama noastră, ca popor, ai zice. Dacă am fi însă cinstiţi până la capăt, am recunoaşte că opera comică a lui Caragiale exclude, aproape cu desă- vârşire, lectura de identificare.

Poporul român rămâne, totuşi, ceva abstract, o entitate impalpabilă ca întreg. Şi-atunci? Un Caţavencu este întotdeauna preopinentul, un Farfuridi – adversarul politic, o Miţa Baston – vecina de la şase, un Goe – copilul colegului de serviciu ş.a.m.d. Inteligenţa artistică a dramaturgului constă, poate mai mult decât în capacitatea de a fi creat aceste tipuri realist-clasice de umanitate, în intuiţia psihologică a cititorului prezumat. Sigur, putem explica actualitatea lui Caragiale prin faptul că societatea românească de azi este un avatar al societăţii în tranziţie de la sfârşitul secolului al XIXlea sau prin dimensiunea arhetipală a personajelor. Dar ce-ar fi dacă am vedea în cititorul implicit al scrierilor caragialiene, acel Aghiuţă ascuns în colţul paginii, un pattern cvasi-peren al românităţii? Omul care arată mereu cu degetul spre alteritate. Omul care observă critic defectele semenilor şi se prăpădeşte de râs. Omul care ridiculizează cu voluptate şi-n stânga, şi-n dreapta. În esenţă, omul ce poartă cu el, ca Diogene lampa, o oglindă pe care le-o tot aşază în faţă celorlalţi. Însă niciodată sieşi. În paranteză fie spus, cititorul lui Caragiale este apropiat mai ales de paradigma lui Mitică. Ar putea fi un fel de rudă a lui, reală sau, de cele mai multe ori, închipuită.

Cred că aici, în existenţa acestui „personaj” invizibil, dar omniprezent, se găseşte, în primul rând, cauza succesului constant, în lumea românească, al lui Caragiale, un scriitor care s-a „folclorizat”, dobândind circulaţia şi popularitatea bancurilor. Dacă cititorul ar întoarce, în sfârşit, oglinda spre sine, râsul s-ar mai împuţina. Şi, d